Mă uit pierdută printre rafturile din supermarket. Oriunde mă întorc, figurine de ciocolată care s-ar vrea a fi oameni de zăpadă și Moș Crăciun… Aaa... Cum să nu remarc ghirlandele aurii, globurile gigantice și turta dulce în formă de brăduț? Mda… Și mai e o lună până la minunatul praznic al Nașterii Domnului. Totul e într-o forfotă nesfârșită, într-o morișcă ce pare să nu se oprească. Ne facem planuri: câte specialități pregătim pentru masa de Crăciun, ce ținută vom purta, ce cabană alegem. Ne agităm să putem profita de toate ofertele promoționale. Ne facem mustrări de conștiință că am început prea târziu pregătirile și uite, uite timpul ni se scurge printre degete. Constatăm că salariul nu e de ajuns pentru a ne considera împliniți. Și, așa, devenim triști, nemulțumiți, chiar frustrați.

Ne întrebăm „De ce?”. Dacă răspundem sau nu, e tot din cauza noastră. Noi ne complicăm singuri, noi suntem cei care vrem și tot vrem și tot vrem. De ce? Nici noi nu știm. Uităm. Sau ignorăm. Uităm ce s-a petrecut în peștera din Betleem. Sau, dacă nu uităm, preferăm să nu ne mai intereseze.  Așteptăm Crăciunul pentru vacanță și pentru zilele de odihnă. Trei zile. Sună bine! Printre zecile de cumpărături pe care oricum nu reușim să le consumăm, se ivește o puternică nuanță portocalie. Apar nuci, mere, covrigi. În goana noastră, nu am uitat totuși de colindători. Copii voioși, cu obraji rumeni, cu gene ninse. Ei sunt singurii care ne amintesc că ziua de 25 Decembrie nu se rezumă doar la mese rafinate și ținute elegante. Ah, era să uit! E și părintele, care în Ajun, poposește în casă. Prea puțini dintre noi înțelegem pentru ce îl primim, asta dacă nu închidem ușa, încercând să nu facem zgomot. Cică suntem la serviciu și la școală. Nu se supără, dacă bate și nu i se deschide. Cheia stă ascunsă în inima noastră.

Pentru colindători, pentru părintele din Ajun, pentru glasul prelung al clopotului ne mai iubește Dumnezeu. Asta e imaginea cea reală a Crăciunului. În scrisoarea pentru Moșul, îi voi spune că am doar o dorință: să văd roind pretutindeni cete de colindători. Atât vreau. Mai mici sau mai mari, fete sau băieți. Nu contează. Ceea ce e cel mai important e să îi primim. Să îi ascultăm și să înțelegem ce vor ei să ne spună prin versuri ca „Astăzi S-a născut Hristos”. Să fim conștienți că prin mersul lor din casă în casă, chiar Îl laudă „pe cel Preabun” și precum cei „trei crai de la Răsărit” au pornit și ei spre „Ierusalimul” din casa noastră. Deschizându-le, ei ne aduc o „veste minunată”. Ne spun cu toată puterea lor de copii inocenți că „Cerul și pământul în cântări răsună”. Astfel, „îngerii și oamenii cântă împreună”. Astfel, „gura arsă” de ger a colindătorilor devine un zâmbet sincer. Astfel, „Hristos Se naște” și în inima noastră.

(Maria Lucreția Dumitraș)