Începând cu duminica trecută, a Vameșului și a Fariseului, am intrat într-un nou ciclu liturgic, cel al Triodului, o perioadă duhovnicească ce ne pregătește pentru pomenirea și trăirea anuală a Pătimirilor, a Morții și a Învierii Domnului.

În cadrul acestei pregătiri duhovnicești, Evanghelia de astăzi ne relatează una dintre cele mai impresionante parabole rostite de Mântuitorul Iisus Hristos: zguduitoarea dramă a unui tânăr plecat din casa părintească pe drumuri greșite. Textul acestei pilde este cunoscut tuturor.

Însă, înainte de aceasta, pilda este spusă de Hristos într-un context în care este acuzat de către cărturari și farisei de faptul că „primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15, 2). Desigur, acest lucru era adevărat, pentru că o astfel de purtare era în acord cu natura harului Său. Fariseii îşi „lansau” remarca ca un reproş, însă Domnul o accepta ca pe un compliment și astfel, prin parabole, căuta să le descopere ce fel de primire îi așteaptă din partea Tatălui ceresc.

Această pildă este considerată de exegeți una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite din întreaga învățătură a Mântuitorului. Alături de pilda samarineanului milostiv, textul de astăzi este unul dintre cele mai adânci și mai emoționante, adică atât de frumos încât parcă se predică și se explică singur. Scopul pildei este monumental: evidențierea bunătății și dragostei lui Dumnezeu, Care Își deschide brațele pentru a ne primi la Sine ori de câte ori ne îndepărtăm sau ne risipim prin vicisitudinile acestei lumi.

Tatăl din parabolă nu este altul decât Tatăl nostru cel din ceruri, iar fiul reprezintă oamenii din toate timpurile și locurile, care, în diferite forme, se îndepărtează de Părintele Ceresc, de învățătura și de biserica Lui și se pun în slujba diavolului, care-i trimite pe moșiile sale să-i păzească porcii, adică: minciuna, beția, desfrânarea, clevetirea, furtul, trădarea. Țara îndepărtată nu este altceva decât uitarea de Dumnezeu și de învățătura Lui. Cu alte cuvinte, pilda de astăzi este actuală oricând pentru că tânărul din Evanghelie este contemporan cu noi, iar noi luăm chipul său în diferite împrejurări sau momente din viață.

Nu avem nevoie de multe dovezi pentru a ne convinge de adevărul că, într-un fel sau altul, am părăsit „casa părintească” și Biserica și am plecat în țara îndepărtată a indiferenței, a păcatului, uitând de Dumnezeu și de binefacerile Lui. A fi un fiu risipitor nu înseamnă doar să ai bani sau alte bunuri materiale și să pleci pentru a le cheltui în mod nesocotit, ci, dimpotrivă, este vorba și de risipirea fără rost a unor bunuri spirituale de mare preț: cinste, omenie, viață morală, dragoste față de semeni și așa mai departe.

Punctul culminant al pericopei evanghelice este „venirea în sine”, supremul eroism moral de care a dat dovadă tânărul; ruperea definitivă cu trecutul și hotărârea de a începe o viață nouă. Tânărul s-a frământat mult înainte de a porni pe drumul reîntoarcerii, însă, în aceste momente trebuie să intervină nădejdea, curajul și căința pentru păcate. Astfel, din „fiu al pierzării” (Ioan 17, 12) a devenit „fiu al luminii” (Ioan 12, 36). Reîntoarcere poate fi posibilă doar cu începutul, treapta cu treaptă, adică cu venirea fiecăruia la Taina Spovedaniei în care trebuie să ne mărturisim păcatele cu sinceritate, ca Dumnezeu să ne primească în brațele Sale.

„Venirea în sine” este strâns legată de „venirea în fire”, un concept primordial în gândirea părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, care nu reprezintă doar o simplă întoarcere la rațiune și gândire a lucrurilor firești, ci o schimbare a minții numită „metanoia”, după conceptul Sfinților Părinți, adică o întoarcere la credința cea adevărată după o perioadă mai scurtă sau mai lungă de rătăcire pe care o putem avea fiecare dintre noi (în cazul său, a se vedea momentele: botezul din închisoare, credința mărturisitoare prin cuvânt și faptă, venirea la Mănăstirea Rohia).

Trebuie să știm faptul că ospățul nu este dat pe temeiul meritului, ci el este o expresie a bucuriei tatălui și la această bucurie trebuia să participe și fratele mai mare. Iubirea părintelui este necondiționată, iar cei doi frați sunt iubiți în mod egal și nu trebuiau să își facă griji pentru drepturile și privilegiile lor lumești. Observăm că afecțiunea tatălui îi cuprindea pe amândoi, în pofida defectelor vădite, pentru că Dumnezeu îi iubește pe toți la fel, și pe cei drepți, și pe cei păcătoși.

Cuvintele din încheierea pericopei evanghelice, „Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat pierdut era și s-a aflat”, sunt excepționale. Însă nu este oferită nicio indicaţie că fiul mai mare şi-a îndreptat atitudinea, nici că fiul mai tânăr s-ar fi purtat de aici înainte onorabil, dar a fost un nou început.

Așadar, se cuvine ca fiecare dintre noi să medităm mai mult la această pildă și să luăm exemplu, să conștientizăm păcatul și să ne (re) venim în fire și în sine, ca, prin mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei, să primim iertarea păcatelor și „inelul” împăcării cu Dumnezeu prin Sfânta Împărtășanie.

Să fim încredințați că venirea noastră în fire va fi apreciată prin iertarea Tatălui, luminată de iubirea Fiului și va fi învăluită în razele de sfințenie ale Duhului Sfânt. Amin!