Duminica a doua din Triod, numită a întoarcerii fiului risipitor, ne pune înainte spre meditație și învățătură una din cele mai cuprinzătoare pericope evanghelice din tot anul liturgic bisericesc. S-a afirmat adeseori și în multe chipuri că textul de la Sfântul Evanghelist Luca, capitolul 15, versetele 11-32, care istorisește întoarcerea paradigmatică a fiului cheltuitor, dar spășit, revenit în brațele tatălui iubitor și iertător, cuprinde, ca într-o binecuvântată chintesență, deplina iubire a lui Dumnezeu față de lume. În acest sens, Constantin Noica spunea: „E destul să-ți amintești de fiul risipitor și fratele lui cel moral, ca să accepți ce e creștinismul: dragoste”. Înțelegem că tatăl din Evanghelie este Însuși Dumnezeu, Cel iubitor de oameni și îndelung răbdător, iar cei doi fii ai săi ne reprezintă pe noi, două tipologii de oameni: credincioși și ascultători de poruncile Domnului ori cheltuitori și risipitori ale darurilor primite de la Cerescul Părinte. Sfântul Chiril al Alexandriei merge și mai profund în înțelegerea textului memorabilei parabole: „Unii spun că cei doi fii închipuie pe sfinții îngeri și pe noi, cei ce suntem pe acest pământ. Cel în vârstă, care a trăit în ascultare, reprezintă cetele îngerești, în timp ce fiul cel tânăr și risipitor îi reprezintă pe oameni. Alții dau o interpretare diferită, afirmând că cel în vârstă și cucernic simbolizează după trup poporul lui Israel, iar celălalt fiu, care a ales să viețuiască departe de tatăl său, simbolizează neamurile (păgânii)”. Însă majoritatea exegeților consideră, așa cum deja am precizat, că cei doi fii ai tatălui reprezintă două categorii de persoane. Fiul cel mare îi închipuie pe cei care, deși statornici în credință, totuși se rutinează și nu pot înțelege că Dumnezeu este iubire, că însăși credința se vădește în fapte și atitudini motivate de dragoste. De aceea și el își merită, la rândul lui, stigmatul de „risipitor”, ca și fratele mai mic întors. Dacă fiul cel mic a cheltuit bani, el a risipit iubire. Fratele său plecat s-a dovedit desfrânat și nesocotit, dar el s-a arătat stăpânit de invidie, incapabil să iubească și să ierte. Fratele cel mic, reîntors cu pocăință, s-a văzut primit la masa bucuriei; fratele cel mare, deși ascultător și sârguincios, din pricina mâniei și a răutății, şi-a periclitat șansa de a participa la ospățul mântuirii.

Multe ne mai învață pilda întoarcerii fiului risipitor: libertatea omului de a decide dacă rămâne sau nu în iubirea lui Dumnezeu; modul cum regretul pentru cădere lucrează „venirea în sine” și naște pocăința; dezolanta priveliște a sufletului pustiit de păcat, care nu-l aruncă pe fiul rătăcit în deznădejde, ci îl mobilizează să meargă grabnic la părintele său spre a-și cere iertare; așteptarea îndelungată a tatălui, care, văzându-și de departe fiul a alergat, întâmpinându-l pentru a-l îmbrățișa cu deplină bucurie, uitând toată supărarea pricinuită de plecarea și neascultarea acestuia.

Pilda fiului rătăcit reîntors în iubirea tatălui ne surprinde mereu cu numeroase aspecte ce țin de urcușul nostru duhovnicesc. De exemplu, atitudinea tatălui îndelung răbdător care și-a așteptat fiul, zărindu-l încă de departe, ne spune cât de mult și-a dorit și cât de mult nădăjduia în revenirea feciorului înstrăinat, de vreme ce l-a observat încă din zare că se apropie. Pesemne că mereu scruta depărtările cu privirea, așteptând clipa revenirii. Și încă un lucru ne atrage atenția: atitudinea părintelui iubitor față de fiul spășit: nu l-a certat, nu i-a pretins vreun inventar al moștenirii primite și risipite, neîntrebându-l cum a irosit averea. Nu l-a mustrat că a fost neascultător și nici măcar nu l-a pus să făgăduiască supunere. Comportamentul tatălui din Evanghelie, în fapt al Părintelui Ceresc față de omul căzut în păcat, dornic de iertare și împăcare, ne învață un lucru esențial: iertarea presupune și uitarea răului săvârșit. Bucuria întoarcerii fiului era atât de mare, încât a umplut inima tatălui de iubire și compasiune, virtuți care i-au „șters” din memorie tot răul, toată suferința pricinuite de neascultătorul copil.

Acest ultim aspect din atitudinea iubitoare și iertătoare a tatălui ne învederează o componentă organică a iertării: nu e suficient să ierți, dacă nu reușești să și uiți răul ce ți s-a făcut. În acest sens, Părintele Nicolae Steinhardt, în cartea Dăruind vei dobândi, afirmă că „iertarea neînsoțită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire şi mască a ţinerii de minte a răului”.

Cuvântul Evangheliei ne îndeamnă mereu să iertăm. Asemenea cerem Tatălui Ceresc în rugăciunea domnească, legând chiar iertarea ce nădăjduim s-o primim de la El de iertarea pe care ne angajăm s-o dăruim celor ce ne-au greșit: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Declamativ, e relativ ușor să ierți. Există chiar oameni de omenie, care iartă fără a se lăsa prea îndelung rugați şi de îndată dau glas mult așteptatei și împământenitei ziceri: „te iert și Dumnezeu să ne ierte”. Părinții Bisericii ne învață însă că nu e suficient doar să ierți, ci e neapărată nevoie să şi uiţi. Că uitarea e mai anevoioasă decât iertarea declarativă nu încape iarăşi niciun dubiu. E cu adevărat grea, căci presupune efortul, deloc ușor, de a scoate din memorie clipele tenebroase, suferința, tulburarea, răutățile pricinuite de cel ce ți-a greșit. Unde mai pui că, foarte adesea, uităm ceea ce nu ar trebui în mod firesc, dar ținem minte chiar ce ar fi necesar să lăsăm să dispară din memoria noastră. Sfinții Părinți ne dau și un leac împotriva ținerii de minte a răului: smerenia și gândul la propriile noastre scăderi, pe care cu ardoare le dorim iertate și uitate de nemitarnicul Judecător.