Actul cel mai important al slujbei botezului este întreita afundare a pruncului, de către preot, în apa sfințită din cristelniță, cu formula sacramentală: „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (X)…”. Această întreită afundare pe de o parte arată că temeiul credinței noastre este Sfânta Treime, iar pe de alta închipuiește cele trei zile cât a stat Domnul în mormânt; prin afundarea în apă închipuim moartea noastră pentru viața în păcat de până aici și îngroparea noastră împreună cu Hristos, iar prin ieșirea (scoaterea) din apă închipuim învierea noastră împreună cu El, pentru viața cea nouă, în Hristos.

Prin botez, spălându-ni-se păcatele, ne facem astfel părtași morții și învierii lui Hristos, intrăm într-o viață nouă, suntem morți pentru păcat și înviem pentru Dumnezeu, după cum arată Sfântul Apostol Pavel (Romani VI, 3-11). De aceea, „noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Hristos, ca și viața lui Iisus să se arate în trupurile noastre” (II Corinteni IV, 10).

Fiecare creștin de curând botezat devine de fapt un hristofor (purtător de Hristos) și poate spune, cu Sfântul Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine (Galateni II, 20). De aceea, pe bună dreptate cântau odinioară la Paști neofiții care primiseră în ajun botezul: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu…”.

Colimvitra (cristelnița) și apa botezului sunt, deci, pentru noi și mormânt izbăvitor de viață, și maică duhovnicească, născându-ne pentru viața în Hristos și ținând locul pântecelui celui preacurat al Sfintei Fecioare, din care S-a născut Mântuitorul.

Forma de săvârșire a botezului prin întreita afundare completă în apă era generală în Biserica veche, fiind reglementată prin orânduiri bisericești. Botezul prin turnare sau stropire n-a fost admis decât pentru cei bolnavi, care nu puteau suporta afundarea în apă (botezul clinicilor, adică al celor ce stăteau culcați). El a fost admis sporadic și în cazuri normale în Apus începând prin secolul IX, iar mai târziu s-a generalizat peste tot în Biserica Romano-Catolică, de unde l-au moștenit și protestanții de toate nuanțele.

(Pr. Ene Braniște, Liturgica specială, EIBMBOR, pp. 416-417)