În sens creștin, blândețea este proprie celor desăvârșiți. Ea este o stare, mai bine zis, o măsură a inimii, precum Însuși Hristos a zis: „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima”. Numai omul care veghează în permanență asupra mișcărilor inimii sale, fără a urmări un efect exterior, poate ajunge la blândețe. Examenul blândeței este dublu și de aceea atât de greu de trecut.

A fi blând, spune Sfântul Ioan Scărarul, înseamnă a avea o inimă neclintită în fața influențelor din afară, adică a reacționa la fel atât în fața ocărilor, cât și în fața laudelor. Să fii același când ți se strigă „Osana!” și când ești ridicat pe cruce. Dacă nu te bucuri când te laudă și nu te mâhnești când ești insultat, ești pe calea blândeței.

(Ieromonahul Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, București, 2010, p. 148)