Un tânăr. Vorbește cu Hristos. Respectuos. Prea respectuos chiar – de unde reacția Domnului: „De ce-mi zici Bun, nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu (Matei 19, 16) – părând că lingușește. Contrat de Învățător, copilul-tânăr așteaptă totuși răspuns întrebării. Auzise, textul mateian consemnează aceasta, că modelul mântuirii sunt copiii (Matei 16, 14-15), cu numai câteva clipe înainte. Și prinsese curaj, probabil. Domnul îi și vorbește ca unui copil. Așa cum ne vorbește nouă mereu. Aducându-i aminte de poruncile minime ale Legii. În tânăr șade la pândă o părere foarte bună despre sine. Ca în mai toți tinerii. Ca în noi, deseori, chiar dacă ne-a trecut tinerețea. Răspunsul lui e oarecum supralicitat: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea” (Matei 16, 20) pare că nu-i tocmai răspunsul potrivit. Nu era departe de copilărie. Deși astăzi tinereții îi este greu să țină reguli, în vremea ceea, datorită unei educații atente și continue, ținerea Legii era un soi de maraton la care tânărul era încurajat să fie campion. El răspunde ca pentru ochii lumii. Dar pune și întrebarea aceasta – cheie care îl vădește încă ne-deplin corupt de îngâmfare: „Ce-mi mai lipsește?”. Răspunsul Mântuitorului ar fi încadrat în jargonul tinerilor de astăzi la... „daună totală”. Căci „Iisus i-a zis: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în Cer; după aceea vino și urmează-mi” (Matei 19, 21). Punct ochit, punct lovit.

Evanghelia ne descoperă că Domnul vede prin noi. Că, oricât ne-am drapa în cuvioșisme și în evlavii, ochiul Său surprinde ce nu este stabil în noi. Nisipul mișcător din sufletele noastre. Venit să vindece, nu să judece, Hristos caută rana și o cauterizează. Uneori cu mare durere din partea noastră. Ca și din partea Lui. Pare că pierde, de exemplu, în textul de astăzi, un ucenic. Dar cum ar fi putut înfrunta provocările apostoliei un astfel de filfizon al credinței? Priviți în jur și veți înțelege că Evanghelia nu propune o stare de îndeplinire a normelor legale de funcționare a creștinului. Ci o incredibilă sărăcire de sine pentru a te îmbogăți de Dumnezeu. De aceea este tot mai greu să distingi voia lui Dumnezeu față de voia omului. El a rostit-o o dată pentru totdeauna în propovăduirea Sa. Noi o exprimăm, tare zgomotos, clipă de clipă. Și o schimbăm la fiecare două clipe. De unde și instabilitatea noastră, incongruența vieților noastre.

Ucenicii sunt șocați. Pare că tânărul împlinitor de exigențe este visul oricărui suflet aflat atunci în căutarea lui Dumnezeu. Pe care, culmea, Îl și găsește, Îi vorbește și Îl părăsește. În fond, întâlnirea cu Hristos Dumnezeu pentru el este o întâlnire ratată. E sensul adânc al textului acestuia. Împlinind normele credinței, poți ajunge la Dumnezeu. Dar riști să nu Îl recunoști. Să nu Îl trăiești. Să nu împreună-trăiești cu El. Este drama a tot ceea ce vedeți în jur la oameni care se pretind credincioși, dar continuă să se poarte păgânește. Care consideră că e suficient să nu mănânci ori să nu bei pentru a fi postitor. Care strecoară în credința lor tot soiul de misticisme ieftine din care pare că își hrănesc mintea. Ori credința, așa cum o propune Iisus Hristos și în dialogul cu tânărul, ține de renunțarea la comoditatea din tine, la fibula de siguranță în care ți-ai prins mahrama cuvioșiei de împlinirile exterioare. De fapt ne spune că între creștinismul extern și construirea din interior a Împărăției Cerurilor diferența este majoră. Ucenicii nu înțeleg pentru că așa era crescută atunci lentila prin care se privea către valoarea religioasă. Dar noi? Când Hristos spune că un bogat va intra greu în Împărăția lui Dumnezeu nu trebuie înregistrat ca un lider sindical obsedat doar de banii altora. El spune că bogăția personală este extrem de periculoasă când devine obsesie și nu îți îngăduie să mai vezi oamenii din jur. Că sărăcindu-te pentru săraci nu devii mai sărac, ci mai aproape de Dumnezeu care este Bogatul absolut. În fond, cere de la ei ceea ce El a dat din belșug prin exemplu personal. Greutatea mântuirii este aceea că ea nu se negociază, nu se strecoară precum „cămila prin urechile acului” – indiferent ce soluție exegetică alegem aici, ideea e clară. Țineți minte cum bogatul din pilda intrată în istorie ca „pilda bogatului nemilostiv și a sărmanului Lazăr” căuta, mort, să negocieze cu Avraam? Nu. Mântuirea nu e cu „mai pun eu, mai lași tu...”. Nu este nici un mecanism care se desfășoară fără duh. Nu e o ghilotină absurdă. Dar obligă la împreună-lucrare cu Dumnezeu. Care deseori ia chipul săracului.

Întrebării tânărului îi corespunde o întrebare a ucenicilor: „Dar cine poate să se mântuiască?” (Matei 19, 25). Școlarii! Ca la prima apariție pe tabla neagră – odinioară – a literei A-mare sau a-mic desenată frumos de Doamna Învățătoare. Unii, încurajați de-acasă că pot tot, încearcă să o facă din prima. Alții – descurajați din viață, cred că nu o vor face niciodată. Iar alții ascultă atenți, încearcă și când nu iese o iau de la capăt sub privirea îngăduitoare a Doamnei. Și din multa muncă de acasă. Pentru a scrie paginile mântuirii noastre nu ne suntem nouă de-ajuns. De partea noastră, mereu, Hristos Domnul care ne dă teme. Unele extrem de dureroase. Ni le dă să ne crească, nu să fugim. Sau, dacă tot fugim, să fugim spre El. Numai acela care caută în smerenie răspuns întrebărilor sale sufletești află Calea. Împlinitorii de ritual devin niște păpuși mecanice, lipsite de viața care face posibil să înțelegi mila lui Dumnezeu. Răspunsul Domnului este elocvent: „La oameni aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Matei 19, 26). Puterii lui Dumnezeu să-i încredințăm mântuirea noastră. Dacă o lăsăm numai după puterea noastră, semănăm cu tânărul din Evanghelia acesta, mereu întrebând ce să fac și mereu fugind când aflăm ce avem de făcut. Slăbiciunea lumii de astăzi nu stă în lipsa cuvintelor frumoase, ci în urâțenia în care le înecăm prin neîmplinirea lor.

Sursa: tribuna.ro