Părinte, un om necredincios m-a întrebat ce nevoie are Dumnezeu de laudele ce I se aduc în timpul Liturghiei și rugăciunii, din moment ce este bun și milostiv. De ce dorește ca noi să facem aceasta cât mai des posibil?

Dumnezeu n-are nevoie de ceea ce Îi oferim noi; noi avem nevoie de ceea ce Îi oferim. E o dorință a noastră de a-I sluji lui Dumnezeu, o dorință de a-I spune lui Dumnezeu, de a ne revărsa sufletul către Dumnezeu. Când zice preotul: „Să mulțumim Domnului”, noi răspundem: „Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimii celei de o ființă și nedespărțite”. Deci, simțim noi nevoia de a-I sluji lui Dumnezeu; nu Dumnezeu ne cere asta, ci noi simțim nevoia să-I aducem laudă lui Dumnezeu: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru”.

La înălțarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos – ne spune Sfântul Evanghelist Luca – ucenicii au primit binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos, care Se înălța, și din binecuvântarea aceasta ei s-au închinat Mântuitorului; și s-au dus în Ierusaliim „cu bucurie mare, și erau pururea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 53). Deci, lauda și binecuvântarea către Dumnezeu veneau din binecuvântarea Domnului Hristos către ucenici, din bucuria cea mare pe care o aveau aceștia și care se revărsa în laudă și binecuvântare. Gândiți-vă, de exemplu, la cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care zice că „rugăciunea este o bucurie care înalță mulțumire”. Când ești cuprins de bucurie, înalți mulțumire, înalți laudă; e o necesitate a omului. (Arhimandritul Teofil Părăian)

(Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, București, pp. 89-90)