Doamne ajută!

Cred că una din problemele cele mai mari ale cărții lui Walsh este tocmai că „unele idei par interesante”, iar cuvântul „par” este cât se poate de bine folosit. Din curiozitate, am avut o tentativă de citi această carte însă, după ce am dat peste primele aberații mi-am pierdut răbdarea. Până la urmă toată această carte mi se pare că nu face decât să se înscrie în logica omului ca măsură a tuturor lucrurilor.

Din punct de vedere teologic, nu încape nici o îndoială asupra faptului că e plină de inexactități, expresii vecine cu erezia și abundă, cum am mai spus, de aberații. Ce să te aștepți de la o carte în care Dumnezeu „declară”, printre altele, că Biblia nu este „o sursă autorizată” așa cum sunt „sentimentele”? Asta ca să dau un singur exemplu!

Este adevărat că din punct de vedere psihologic cartea este bine scrisă tocmai că să transmită aceste „idei interesante”. Până la urmă ea se potrivește omului contemporan care fuge de responsabilitatea asumării propriei credințe și dorește un „dumnezeu” pe care să îl poarte la brelocul cheilor ca talisman și sursă de îndeplinire a tuturor dorințelor.

Pe lângă literatura ortodoxă „dedicată” omului de azi (a se vedea: Sf. Ignatie Briancianinov, Sf. Nicolae Velimirovici, Paisie Aghioritul și mulți mulți alții) „Conversațiile” lui Walsh sunt, dincolo de ambalajul foarte frumos, vorbărie goală dar cu siguranță generatoare de profit pentru autor și de momente de „ezitare” pentru cititorii neavizați.

Una peste alta, dacă pentru dumneavoastră unele idei sunt interesante vă privește. Însă, vă recomand să nu rămâneți „blocată” în ea și să descoperiții că adevăratele „conversații” cu Dumnezeu au loc în rugăciune și că nu avem nevoie de un Dumnezeu „profesor de dictare” pentru a ne trăi viețile frumos unii lângă alții și împreună, alături de El.

Spor în toate cele bune!

pr. Andrei