După Înviere, Domnul Hristos își încurajează Ucenicii prin prezență. Iartă. Nimic din cuvintele Domnului de după Înviere nu judecă, nu cântărește răutatea celor ce l-au osândit. Ei dispar cu totul din istoria mântuirii. Sunt șterși, ca și cum nu ar fi existat. Domnul Se înalță la cer și doi bărbați – îmbrăcați în haine albe – le binevestesc Apostolilor ce-și tulburaseră, cel mai probabil inima cu plecarea Sa: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum l-ați văzut mergând la cer” (Faptele Apostolilor 1, 11). Ce rămâne este comunitatea Apostolilor, familia duhovnicească a Sa. „Și când au intrat (în Ierusalim), s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru și Ioan și Iacov și Andrei, Filip și Toma, Bartolomeu și Matei, Iacov al lui Alfeu și Simon Zelotul și Iuda al lui Iacov. Toți aceștia într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile  și cu Maria, mama lui Iisus, și cu frații Lui” (Faptele Apostolilor 1, 13-14). E modelul dintâi al Bisericii, pattern-ul absolut al comunității creștine, pe care unii – chiar teologi cu ștate – îl confundă uneori cu un ONG. Ceea ce ne spune, de fapt, Evanghelia este că Duhul Sfânt nu poate fi prezent fără această familiaritate, fără această comuniune de inimi, fără această stăruință în rugăciune și mărturisire. Sunt 120 de oameni strânși tocmai de acest model, de propovăduirea lui Petru. Ce anulase frica de autoritățile Templului, ce izvodise această comunitate dacă nu încrederea reciprocă, așezarea în iubire și părtășia- ce cuvânt rar, nu-i așa – inter-umană. Pentru că Duhul Sfânt nu poate pogorî peste stafii morale și fantome sufletești, nu se poate așeza peste suflete vide, lipsite de omenie. Bate duhul precum vântul, dar nu bate decât peste sufletele dispuse se  primească această lucrare de a crește în Duh Sfânt comuniunea.

În acest „regim de așteptare” îi surprinde Cincizecimea pe Apostoli și mica lor comunitate, familie ce stă la rugăciune în foișorul frângerii Pâinii și Istoriei. Cât de important este că Ucenicii au intuit că numai în Foișorul celei dintâi Liturghii și celei dintâi Iertări – țineți minte, desigur, cum a intrat Domnul pe ușile încuiate la ei, fricoșii, arătându-și rănile dăruite de omenitatea pentru care se jertfise, și nu o dată, ci de două ori, ultima dată special pentru Toma și, prin el, pentru noi – se pot adăposti. Aveau nevoie de Prezența sa, de amintirea comună asupra Prezenței Domnului. Aici era totul impregnat de El. Poate din acest motiv și noi dăm fuga mereu la Biserică, la foișorul nostru de jos ce ține legătura cu Foișorul cel de Sus. Din dorința de a fi cu El, în Prezența Lui. Pare paradoxal, nu-i așa, că această Prezență este relevată tocmai de absența Lui din Mormânt, în dimineața Învierii. Iar Duminica este, și pentru creștinismul de azi, o trecere din Zorii Învierii în amiaza fără sfârșit a Cincizecimii – o zi-taină care ține în ea aducerea aminte de toate Tainele prezenței lui Dumnezeu.

Aceasta se împlinește în ziua Cincizecimii sub tensiunea aceasta incredibilă a Pogorârii Duhului Sfânt: „Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei” (Faptele Apostolilor 2.2). Nu. Nu este nimic spectacular, absolut nimic nu seduce mulțimea. Totul este discret, cuminte și înfricoșător deopotrivă. Rezultatul – vuiet, arătarea de limbi de foc împărțite pe fiecare dintre ei, umplerea de Duh și vorbirea în alte limbi decât cele ce le stăpâneau în dialog- trece dinspre camera comuniunii spre cetatea vestirii celei dintâi. Planul misionar la Apostolilor – care a devenit al Bisericii născute în vuietul Cincizecimii – este prezentat de Domnul astfel: „Ci veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1.8). Sunt cele din urmă cuvinte rostite Față către față de Mântuitorul. Testamentul Său misionar care nu s-ar fi împlinit fără Pogorârea Duhului Sfânt. În ce mod s-au țesut astfel comunitățile încât astăzi vedem cum s-a împlinit prorocia Mântuitorului ține tot de taina Duhului Sfânt. De aceea cred că Biserica nu va cădea niciodată, pentru că scapă grilelor umane, experienței umane propriu-zise. Nu poate cădea sub presiunea umană. Pentru că avem Duhul Sfânt garant al înmulțirii dragostei, mai ales unde ea deja se crește pe sine, se dăruiește rodirii în Duhul Sfânt.

Sfântul Serafim de Sarov, întrebat de un ucenic care este scopul vieții creștine, a răspuns fără echivoc: Dobândirea Duhului Sfânt! Cu alte cuvinte, disponibilitatea de iubi pentru ca Duhul Sfânt să crească iubirea. Disponibilitatea de a te ruga, pentru ca Duhul Sfânt să crească rugăciunea. Din nimic a făcut Dumnezeu cerul și Pământul, Biserica însă a făcut-o din Trupul tainic al lui Hristos în care noi ne articulăm prin iubire, prin împreună-lucrare, prin rugăciune. De aceea, Cincizecimea e praznicul a cât a mai rămas iubire în lume, a cât a mai rămas credință și lucrare în Duhul Sfânt. Să nădăjduim că mai avem ce prăznui. Pentru că dincolo de Darul Domnului nostru Iisus, Cincizecimea e și disponibilitatea noastră la colaborarea cu Duhul Sfânt. Să fie, dar, Sărbătoare! Să fim Sărbătoare!

Sursa: tribuna.ro