Dacă nu este alimentată de rugăciune, ca relaţie a omului cu Dumnezeu Cel milostiv, această operă caritabilă desfășurată în Biserică riscă să fie redusă la o etică socială secularizată, lipsită de perspectiva iubirii şi a bucuriei eterne din Împărăţia Preasfintei Treimi şi a tuturor sfinţilor. Chiar şi statele europene moderne, unele fiind azi foarte secularizate, deşi au uitat în mare parte că Evanghelia iubirii milostive a fost sursa solidarităţii sociale, au preluat, de fapt, din lumina Evangheliei mesajul responsabilităţii pentru oamenii care se află în suferinţă, în nevoi, în boală şi în singurătate.

Mai întâi, este înfricoşătoare prin tulburările din univers care o preced: «Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui» (Matei 24, 29).

În al doilea rând, este înfricoşătoare prin forma ei, adică prin solemnitatea şi universalitatea ei, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos vine în slavă şi cu putere multă, împreună cu sfinţii îngeri ca să judece toate neamurile, adică toate generaţiile şi toate popoarele.

În al treilea rând, această judecată este înfricoşătoare şi prin conţinutul ei neprevăzut pe care-l descoperă. Nimeni, nici cei milostivi, nici cei nemilostivi, nu se aştepta să afle că în oamenii flămânzi şi însetaţi, în oamenii străini şi săraci, în oamenii bolnavi şi în oamenii întemniţaţi era tainic prezent Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

Evanghelia de astăzi ne pune în faţă problema libertăţii noastre. Şi anume, cum folosim libertatea noastră în timpul vieţii pământeşti? Am folosit libertatea noastră ca să cultivăm iubirea milostivă ori am confundat libertatea cu indiferenţa şi nepăsarea, cu autosuficienţa şi egoismul? Deci, numai când săvârşim binele suntem cu adevărat liberi şi trăim viaţa ca fiind binecuvântare de la Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Mântuitorul nu a spus: «Am fost bolnav şi nu m-aţi vindecat sau am fost în temniţă şi nu m-aţi eliberat, ci am fost bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat». Adică, Dumnezeu nu ne cere să facem ceea ce întrece puterile noastre, nu ne cere să îl vindecăm pe cel bolnav, ci să îl cercetăm, să fim alături de el în singurătatea şi suferinţa lui, chiar dacă nu putem schimba imediat situaţia în care se află.

Când arătăm iubire milostivă şi smerită în jurul nostru, devenim mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni, spre slava Lui, bucuria celor ajutaţi şi mântuirea noastră.

(Fragment din predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, rostită în data de 11 februarie 2017 -  Duminica Înfricoșătoarei Judecăți)

Sursa: basilica.ro