„Cei ce sunt ai lui Hristos și-au răstignit trupul împreună cu patimile și poftele.” Acum, această rânduială s-a întors pe dos: oamenii își răstignesc trupul, dar nu împreună cu patimile și poftele, ci prin patimi și pofte. Cum își mai chinuiesc ei trupul, în ziua de azi, prin îmbuibare, beție, fapte de desfrânare, dansuri și petreceri! Nici stăpânul cel mai lipsit de omenie nu-și chinuiește astfel vita leneșă...

Dacă ar fi să dăm trupului nostru libertate și minte, primele sale cuvinte ar fi îndreptate împotriva stăpânului său, sufletul, pentru faptul că acesta se amestecă în chip nelegiuit în treburile lui, umplându-l de patimi care-i sunt străine și, împlinindu-și-le în el, îl chinuiește. De fapt, trebuințele trupului nostru sunt simple și nepătimașe. Priviți la dobitoace: nu se îmbuibă, nu dorm peste măsură și, împlinindu-și trebuințele trupești la vremea lor, rămân după aceea liniștite un an întreg. Doar sufletul, uitându-și năzuințele mai bune, și-a scos din trebuințele simple ale trupului o mulțime de năzuințe împotriva firii sale, care au devenit, prin lipsa de măsură, nefirești și pentru trup. Totuși, pentru a tăia din suflet patimile trupești care s-au încuibat în el, trupul trebuie neapărat răstignit, însă în cu totul alt fel: adică nedându-i libertate și cele de trebuință, ori împlinindu-i trebuințele într-o măsură neasemuit mai mică decât ar cere-o firea sa.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 34)