Părintele Gheorghe se mâhnea mult când cineva, încă de la primii pasi ai călugăriei sale, când abia începea nevoinţa pentru mântuirea sufletului, îşi pierdea curajul şi se clătina şi, nerăbdând nevoinţele, se ple­ca ispitei părăsind schima monahală şi sfinţitul Athos, fără să-şi dea seama de gra­vitatea încălcării făgăduinţelor date lui Dumnezeu. El spunea că trebuie să primim orice încercare şi mâhnire ce ni le trimite Dumnezeu cu smerenie şi răbdare, ca sufletul nostru să se cureţe cu desăvârşire de păca­tele făcute cu ştiinţă sau neştiinţă.

Pe cei care îi vedea că sunt stăpâniţi de nepăsare, Stareţul îi mângâia şi-i sfătuia duhovniceşte, iar celor care nu voiau să-şi ridice crucea vieţii monahale şi voiau să părăsească Sfântul Munte, Stareţul le po­vestea următoarea întâmplare:

„Un aghiorit, care avea harisma înainte-vederii, vedea mulţimile diavolilor, şi unul era mai scârbos decât altul. Printre toţi aceştia se vedea unul atât de scârbavnic, încât ţi se făcea greaţă numai când îl vedeai. Pustnicul l-a privit şi se întreba în sine din ce pricină a ajuns atât de urât.

- De ce ne priveşti atât de ciudat, călugăre?, a întrebat acel diavol cu o ironie sa­tanică. Toţi aceştia pe care îi vezi sunt cei care ispitesc pe călugări şi în tot chipul în­cearcă să-i împiedice de la lucrarea mântui­rii lor, pricinuindu-le nepăsare, prin gândul la rude şi ţara lor, şi aducându-le gânduri să lase Sfântul Munte şi să umble prin lume. Eu am poruncă să-i duc pe umeri până la corabie pe cei ce pleacă de aici şi aruncă rasa. Aceştia sunt cei care mi-au ros atât de mult gâtul şi spatele. Iar după ce îi car la co­rabie, călătoresc împreună cu ei şi prin lume!

Pustnicul s-a minunat auzind acestea. Apoi toate au dispărut".

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Starețul Hagi Gheorghe Athonitul, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2006, pp. 36-37)