Crede, frate, că smerenia e o putere pe care limba nu o poate zugrăvi şi pe care nici o putere omenească nu o poate dobândi, dar care e dată cui îi este dată în rugăciune şi e primită în privigheri cu cereri şi implorări fierbinţi.

Dacă doreşti acest dar, ascultă şi acest lucru care vine de la părinţii noştri: smerenia lăuntrică nu e dată decât atunci când omul meditează şi se gândeşte la ea în rugăciunea sa în singurătate.

Cel care n-are smerenia, n-o are pentru că n-a cerut-o, nici nu şi-a silit sufletul spre ea. N-are nici odihnă, pentru că n-a vegheat la uşa Domnului, cerând şi implorând cu lacrimi de durere să-i fie dată.

(Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Partea II, Editura Deisis, 2007, p. 336-337)