Această descoperire a Dumnezeului Tri-unitar este un izvor nesecat de înțelepciune, de bucurie și de lumină pentru orice credincios. Ea luminează toate manifestările vieții omenești și rezolvă toate îndoielile minții și ale inimii, ea ne duce în spațiile nesfârșite ale vieții veșnice. Dar, când mintea noastră se desparte de inimă și de credință și pretinde să abordeze descoperirea cu legile proprii rațiunii, această Revelație i se prezintă ca un șirag de probleme de nerezolvat.

Noi nu putem să ne reprezentăm o Ființă personală care să fie Existența desăvârșită și veșnic actualizată.

Ne este imposibil să înțelegem cum Esența, care este Realitate absolută și obiectivă, nu precede și nu determină în nici un mod auto-determinarea Persoanelor în Sfânta Treime. Noi nu putem concepe o Ființă personală care, fiind, totodată, în mod absolut una și simplă, este în același timp, treimică, astfel ca fiecare din Cei Trei să fie un Subiect absolut Care să poarte în El întreaga plinătate a Ființei dumnezeiești, adică să fie Dumnezeu Unul și desăvârșit, în mod dinamic egal întregii Tri-unități.

Gândirea noastră nu poate înțelege existența unei astfel de Ființe Care să fie Tri-unitară, dar în Care Născătorul nu precede pe Cel Născut și nici pe Cel pe Care îl purcede și în care nașterea și purcederea nu limitează cu nimic libertatea absolută a autodeterminării personale a Celui Născut și a Celui Care purcede.

Mintea noastră nu poate înțelege o Ființă al Cărei Principiu ființial Unic, Tatăl, să nu fie nici înaintea Fiului, Care se naște și nici a Duhului, Care purcede și Care să nu Le fie ființial superior; și aceasta până la a putea vorbi de împreună-veșnicia Lor și de egalitatea Lor absolută în vrednicie, putere și dumnezeire; de a vorbi despre slava Lor cea una, despre energia Lor cea una, de voința Lor cea una și acestea în așa măsură, încât dogma ne „oprește” în mod categoric cel mai mic gând despre o structură ierarhică sau de subordonare în sânul Treimii... „și în această Sfântă Treime, nimic nu este prim sau ultim”. (…)

Noi nu putem înțelege cum Cel Care este fără de început, începe să fie; cum Necreatul ia asupra Lui forma existenței create; cum Fiul Cel Unul poate fi și Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit; cum Ipostasul Cel Unul al Celui Care S-a întrupat unește într-un chip de nedezlegat și fără amestecare două firi, două voințe, două energii: dumnezeiască și omenească. (…)

Dumnezeu este dragoste și El nu poate fi cunoscut și contemplat decât prin dragoste și în dragoste; de aceea poruncile lui Hristos care duc la cunoașterea și la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale dragostei. Taina Treimii rămâne de neînțeles până la sfârșit, căci ea depășește puterea înțelegerii noastre și facultățile firii noastre create. Și totuși, de neînțeles și ascuns, El ni se descoperă neîncetat într-un mod „existențial”, prin credință și prin viața dusă în credință, ca izvor nesecat al vieții veșnice.

Credința, care pătrunde în profunzimi inaccesibile rațiunii, ne cheamă la cunoașterea tainelor dumnezeiești nu prin raționament, ci prin împlinirea poruncilor lui Hristos. Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 31-32).

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaște calea, Editura Pelerinul, p. 13-14, 19)