Cel pătimaş, e mândru, se încrede prosteşte în sine şi deci se socoteşte asemenea lui Dumnezeu. Cel lipsit de patimi, fiind lipsit şi de mândrie, îşi dă seama de nimicnicia sa şi de aceea se ruşinează să se socotească în stare să cunoască pe Dumnezeu. Cine crede că-l cunoaşte cu uşurinţă pe Dumnezeu, Îl coboară pe Dumnezeu la nivelul său, nu-L mai vede în realitate ca Dumnezeu.

În mândrie şi satisfacerea plăcerilor trupeşti nu e pocăinţă.

Mândria ce am avut-o pe pământ va ieşi în întâmpinarea noastră când sufletul nostru va ieşi din trup. Dar smerita cugetare cu care i-am răspuns, ne va păzi de ea.

Cel ce se pretinde drept, fără de păcat, omoară în sine pocăinţa.

Cel mândru e în stare să se socotească mai presus chiar şi de Dumnezeu, de dragul independenţei de El.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale Filocaliei românești. Volumul II, Editura Doxologia, 2013, p. 32)