O zi oarecare din zilele Mântuitorului. Trece prin Ierihon. Orașul care marca intrarea Iordanului în Marea Moartă, nod de trecere – ca și astăzi – între iudaism și restul lumii. Prima cetate de pământ atestată în istoria acestei părți de lume – o vor depăși în vechime cetăți ale Chinei ori Americii de Sud despre locuitorii cărora, însă, nu vom ști nimic. Un loc aproape de pustia-prăpastie (Carantani, Luca, 4.2-13), unde îndată după Botez, plin de Duh Sfânt fiind, este ispitit de diavol. Un oraș al contrastelor, afacerilor și oamenilor paradoxali. Asemeni lui Zaheu. Omul care îi iese azi în față. Putem bănui, după cum au așezat Sfinții Părinți Evanghelia aceasta, că orășenii din Ierihon aflaseră de vindecarea leproșilor prăznuiți de noi în duminica trecută. Nu prea aveau alt loc de trecere și vadul lor de urcare la Ierusalim va mai fi folosit de alți leproși ca loc de așteptare al vindecării. Și aflaseră, desigur, de orbul ce tocmai îl vindecase Domnul (Luca 18.35-42). De unde entuziasmul cetățenilor din Ierihon la trecerea Mântuitorului. Și lecția adâncă a acestei treceri (Paști) spre Ierusalim. Căci ne aflăm în bornele ultimei urcări a Domnului la Ierusalim, după cuvântul Său adresat Ucenicilor: „Iată, ne suim la Ierusalim și se vor împlini toate cele scrise prin prooroci despre Fiul Omului” (Luca 18.31). Urcând spre Răstignire, Pătimire, Agonie și moarte, Domnul Hristos continuă să facă Binele. Să-și împlinească roada Învierii cea dinainte de Înviere.

Zaheu nu-i un oarecare. Era mai marele vameșilor și foarte bogat. Micuț de satură, nu putea zări pe Hristos din pricina aglomerației formate în jurul său. Fire practică, de unde probabil și bogăția și profesia, Zaheu urcă într-un sicomor. Nu era un om iubit. Reprezenta autoritatea romană, care vămuia, la margine de Imperiu, tot ce intra ori ieșea din aria sa de autoritate. O profesie ce nu-i îngăduia să urce la Templu. Atingea cu degetele sale chipul cioplit al chipului împăratului care se imprima în aurul, argintul, bronzul ori alama monedelor ce le mânuia. Era omul autorității. Ceea ce nu-l făcea neapărat autoritate, dar îl încărca de o parte din ura oamenilor pentru aceștia. Suntem impresionați mereu, la vreme de postire în așteptarea Paștelui (Luca 18.10-14), de pilda Vameșului și fariseului. Uneori am sentimentul că Domnul acolo despre Zaheu vorbește, înainte ca Apostolii și noi să-l cunoaștem pe viu (ori prin lectură vie) din „momentul Ierihon”, din Evanghelia zilei acesteia. Zaheu are de toate, dar nu și prieteni. Nimeni nu-i face loc spre Iisus care trece pe cale. Și se ridică în sicomor. Unii Părinți ai Bisericii văd în gestul acesta semnul ruperii de lume, al ridicării din păcat. Alții văd o treaptă pe nevăzuta Scară a Virtuților cu fusceii de... sicomor. Rămâne, dincolo de orice interpretare, singurul mod practic de a se ridica și vedea. Dar gestul nu pare a fi făcut doar să vadă, ci să fie reperat, oarecum, de vederea lui Hristos. De câte ori nu se va fi rugat Zaheu să fie văzut de Dumnezeu, știind el că „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50.18). De câte ori nu va fi zis „Doamne, ascultă rugăciunea mea și ia aminte la glasul cererii mele” (Psalm 85.5) ori „către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu, Dumnezeule...” (Psalmul 24.1). Căci se vede din întâlnirea lor că nu-și erau străini unul altuia. Se întâlniseră în rugăciune și în făptuirile smereniei lui Zaheu.

Domnul. Zărind pe cel ce-l știa deja, se invită în casa lui pentru a găzdui (Luca 19. 5). Printre puținii „trebuie” folosiți de Hristos: trebuie să rămân în casa ta. Dar e obligație care nu pare să-l privească pe Zaheu, cât pe Hristos Dumnezeu care vrea să răsplătească pe vameșul bogat. Câți nu vor fi gândit asemeni nouă: Aaaaa, tot la bogat trage! Da. Dar de data aceasta doar ca să facă lumii cunoscut filonul de bogăție interioară care strălucește ochiului neavenit doar ca bogăție exterioară. În ochii lumii, Zaheu, bogat și vândut autorității, e un trădător, un om păcătos. Asemeni celui de-al zecelea lepros ce nu avea templu către care să se îndrepte. Așa și Zaheu. Nu putea parcurge drumul Ierusalimului decât pentru afaceri și nu pentru iertări. Putea intra până în curtea schimbătorilor de bani. Nu mai departe. Mărturia lui însă rămâne în veac drept declarația fundamentală a onoarei de a fi om în slujba oamenilor: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19.8). Un vameș din vremea Mântuitorului rușinează astfel pe toți îmbogățiții pe seama funcției ori slujbei lor publice. Refuză hoția și manipularea prin îmbogățire. Entuziasmează pe Hristos care se vede că nu trece pe lângă sicomor doar din drag de umbră. Domnul îl botează, parcă, în lumina entuziasmului Său Dumnezeiesc: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19.9). Cu alte cuvinte, modul său de a trăi adevărul Împărăției îl face apt de mântuire. Cu toată casa lui. De unde avem de învățat că unde omul slujește cu smerenie obștei și casei sale i se împlinește mântuirea. Și că acela care abuzează de funcția sa, indiferent de instituția căreia-i slujește, afectează și binele casei sale.

Concluzia Evangheliei este limpezită de glasul Mântuitorului: Căci Fiului Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut (Luca 19.10). Inclusiv pe cei ca Zaheu, bănuiți pe nedrept de păcate, neștiuți în smerenia intimității lor lucrătoare. Ba, mai mult, neafiliați „religiozității” oficiale înțepenite în rigori în care urcatul pe un ciot de sicomor nu valorează nimic. Eu zic să ținem partea sicomorului. Și să înțelegem că Acela care vede totul nu ne lasă nevizitați ca gazde de încredere. Să învățăm să fim gazde lui Hristos. Să-l obligăm cu „trebuie” să locuiască în inimile noastre. Se va bucura!

Sursa: tribuna.ro