De la izgonirea lui Adam şi a Evei afară din Grădina Edenului, nicio fiinţă omenească nu a fost cruţată de ispită, căci cu toţii suntem din neamul lui Adam. Cu toate acestea, ispita se naşte dintr-o înrudire cu cel ce poartă numele de „cel rău” sau „cel viclean”. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos ne-a prevenit, atunci când ne-a învăţat Tatăl nostru, că aveam nevoie să-I cerem Tatălui ceresc să ne izbăvească de cel rău.

Cu toate acestea, pe Cruce, înainte de a-Şi da duhul Tatălui, Iisus spune: „Săvârşitu-s-a!” (Ioan 19, 30). Atunci, cum să înţelegem această rugăciune: „Ci ne izbăveşte de cel rău”? Şi ce realitate se profilează sub numele de cel rău?

Nu este un demers uşor, nici îmbucurător să îndrăzneşti să vorbeşti despre cel rău. Mulţi preferă să îl ignore sau să îl tăgăduiască. Însă, dacă Hristos a inclus cererea de izbăvire în Tatăl nostru, este pentru că această izbăvire cuprinde însăşi viaţa, plinirea dumnezeiescului chip în noi, până la asemănare, adică îndumnezeirea noastră.

Să nu ne înşelăm: răul nu este cel rău. În sine, răul nu există dacă omul nu îl comite, iar atunci când îl comite este tocmai în momentul în care acţionează sub instigarea celui rău.

Acest fapt ne aduce dinaintea celei dintâi manifestări demonice din cartea Facerii şi în înţelegerea consecinţelor care se revarsă asupra umanităţii şi a întregului cosmos din veacuri...

Să revenim în Grădina Edenului, în momentul în care Dumnezeu îi dă viaţă lui Adam, omul. Atunci întâlnim şarpele, cel care va deveni cel rău: „Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” (Facere 3,1).

Să încercăm să înţelegem. Dacă Dumnezeu a făcut şarpele, cu siguranţă nu l-a făcut ca să vatăme omul pe care l-a creat într-o negrăită iubire! Nu! Şarpele trebuia să ajute omul să se desăvârşească, înconjurându-l de o înţelepciune vicleană. Viclenia biblică poartă întotdeauna amprenta unei înţelepciuni pline de fineţe, de inteligenţă, de abilitate. „Orice om înţelept lucrează cu chibzuinţă, numai cel nebun îşi desfăşoară nebunia” (Pilde 3, 16).

Şi iată-ne la originea a ceea ce numim drama Căderii. Să vedem sub simbolul şarpelui un serafim înzestrat de Dumnezeu cu inteligenţă, cu înţelepciune şi cu iscusinţă – care însă nu a suportat crearea lui Adam, ca părtaş la dumnezeiescul chip (Facere 2,7). Nu i-a ispitit oare pe Adam şi pe Eva, masculinul şi femininul uman, în planul pervers de a le răpi privilegiul nemuririi?

Da, căci spune Cartea Înţelepciunii că Dumnezeu a creat Omul nestricăcios. A făcut din el chipul propriei firi. „Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume...” (Cartea înțelepciunii lui Solomon 2, 24).

Însă, nu voia oare astfel să fie aidoma lui Dumnezeu în opera Lui, nimicind uniunea stabilită între Creator şi creatura Lui? „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el (din pom) vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Facere 3, 5).

Adam și Eva cad în ispită: au vrut să apuce fructul Pomului cunoştinţei, adică al darului plăcerii, al posesiei şi al puterii aşezat de către Dumnezeu înlăuntrul lor ca pe o sămânţă, pentru o devenire.

Aici începe drama umanităţii. Adam se lasă însămânţat de sămânţa satanică: a avea, fără  să înveţi a fi. (…)

Să ne amintim. Și Hristos a fost ispitit în deşert precum Adam și Eva şi precum fiecare la rândul nostru este ispitit. Hristos a fost ispitit în cele trei axe de viaţă care ne îngăduie să ne realizăm: plăcerea, puterea, posesia. Sunt atributele însele ale Împărăţiei Cerurilor care este în noi.

Plăcerea: a te bucura de negrăita dumnezeiască iubire, de un Dumnezeu Care-Şi doreşte creatura. Citim în Cântarea Cântărilor: „Vino, frumoasa mea, iubita mea”. Mai mult, această dorinţă a logodirii  Dumnezeu mi-a aşezat-o în inimă, căci eu sunt o fiinţă de dorinţă.

Posesia: Dumnezeu vrea să fie totul în mine şi a aşezat în inima mea acel a fi totul în El, adică: Tu, nimic altceva decât Tu. „Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru” (Leviticul 26,11). „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 15, 4). „Trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi” (1 Corinteni 6, 19).

Puterea: sunt chemat să-L contemplu pe Dumnezeu în mine, să-L ating, sunt chemat la o întâlnire personală. Pentru această întâlnire am primit darurile, puterea Duhului Sfânt într-o privelişte nouă, duhovnicească, un auz nou, o atingere nouă.

Moise L-a văzut pe Dumnezeu în prinoase, iar Iov, la rândul lui, spune: „Acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42, 59)

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”, ne spune și Iisus. Astăzi, nimeni nu-L poate vedea pe Tatăl fără să moară. Căci, a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a deveni nemuritor. Însă Cuvântul Dumnezeu S-a făcut trup: Cel ce Mă vede, Îl vede pe Tatăl. Numai cu Hristos în Suflarea Duhului mergem spre Tatăl, creştem pe calea Asemănării.

Satana i-a retezat pe Adam și pe Eva din naşterea paternă, din devenirea dimensiunii veşnice. Ei trebuiau să pregătească Întruparea Cuvântului, din schimbare în schimbare, să devină hristofori, purtători de Hristos – ceea ce a făcut Maica Domnului în locul lor. Maria este noua Evă, Maica întregii umanităţi, căci cine poate deveni nestricăcios, dacă Nestricăciosul nu absoarbe stricăciosul, cine poate deveni veşnic, dacă Cel veşnic nu Se uneşte cu muritorul?

Nu putem deveni fii decât cu Fiul! Cel dintâi Luceafăr, cinstit cu o slavă nemaiîntâlnită, a dorit împărăteasca slavă datorată Dumnezeului Preaînalt. Şi-a pierdut strălucita splendoare şi, pentru că a dorit a fi Dumnezeu, s-a făcut el însuşi întuneric (Sfântul Grigorie Teologul).

În Biblie, diavolul şi îngerii pe care i-a tras după el, înfruntându-L pe Dumnezeu, sunt definiţi ca duhuri foarte periculoase pentru umanitatea şi pentru întreg cosmosul, căci ei se cred Dumnezeu. „Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! Asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14, 13-15).

Dar să nu îl situăm pe demon drept biruitor! Da, suntem marcaţi de fragilitatea pe care ne-au transmis-o protopărinţii noştri, însă nu suntem păcătoşi prin fire. Desigur, stricăciunea ne-a pătruns firea, suntem răstigniţi, chipul din noi este adumbrit, însă nu nimicit. Existenţa noastră omenească poate fi poluată, dar nu duhul nostru. Da, iadul este şi în noi, însă Hristos S-a pogorât acolo pentru a-l birui pe demonul care voia să ne ţină în întunericul infernal. „Urmează-Mă, spune Hristos, Eu sunt Calea” (Ioan 14,6).

Să nu uităm că noi suntem nişte trecători, nişte nomazi, fiinţe în schimbare pe calea realizării noastre. Înţelegem că trebuie să fim trezvitori, atenţi, treji, ca să nu fim devoraţi „Fiţi, treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8).

Aşadar, a refuza să admiţi o forţă satanică înseamnă să-L faci pe Dumnezeu răspunzător de rău – şi aşa Îl respingi pe Dumnezeu, îţi pierzi credinţa. Însă, a-L nega pe Dumnezeu înseamnă a te nega pe tine. De câte ori Iisus a izgonit demonii pentru a-i slobozi pe cei care erau contaminaţi...  El, de asemenea, ne-a prevenit: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 26). Practic, duhurile rele sunt la originea a tot ceea ce distruge omul, însă ele nu-l pot constrânge pe acesta să devină complice, să primească ispita. Fiecare om are o voinţă liberă şi, dacă diavolul poate să împingă spre rău, el nu are puterea de a ne constrânge împotriva voinţei noastre” (Sfântul Chiril al Ierusalimului, secolul al IV-lea).

Aşa că, să nu-l punem pe demon să le facă pe toate. Astfel nu am mai fi liberi, nici responsabili. Istoric, suntem marcaţi de păcatul comis de protopărinţii noştri, căci natura umană este una, fiecare dintre noi poate cădea în capcanele demonului. De aceea ne rugăm: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri… nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean”. Acest ci înseamnă, mai presus de toate, salvează-ne, vino în ajutorul nostru, ţine-ne departe de apropierea lui. „Păzeşte-mă de cursa care mi-au pus mie şi de smintelile celor ce fac fărădelege” (Psalmi 140, 9).

Viaţa noastră pe pământ este o trecere, o cale de mutare pentru săvârşirea destinului nostru: asemănarea cu Dumnezeu. Niciodată nu vom repeta îndeajuns: Dumnezeu nu îl împiedică pe demon să ne ispitească, noi suntem cei liberi să deschidem uşa sau să o lăsăm închisă. Astfel suntem încercaţi în iubirea, în credinţa şi în libertatea noastră, însă suntem acoperiţi de harul botezului nostru, hrăniţi cu Pâinea substanţială.

După cum am spus, mânat de Duhul Sfânt, Domnul Iisus Însuşi a fost ispitit de satana în pustie, iar cel rău L-a ispitit în acelaşi fel în care l-a ispitit pe Adam. (…)

Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, Hristos a afirmat aceasta, însă noi suntem şi moştenitorii iadului din noi. Hristos nu ne cere nici virtute, nici moralism, ci un strigăt de încredere în prezenţa de Iubire dumnezeiască din mijlocul însuşi al infernurilor noastre. Înainte de Învierea Lui, Domnul Iisus a coborât la iad pentru a ne slobozi din iadul veşnic. „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 31-32).

În ziua Învierii Lui, Hristos a înviat natura noastră şi a redeschis poarta Raiului – însă, cu toate acestea, lupta va continua până la sfârşitul veacurilor. Deşi cel rău a fost biruit de Hristos, el încă persistă în istorie. Cel rău poartă mai multe nume în Biblie, noi le cităm pe cele mai frecvente: Mincinos, Tatăl minciunii, Ispititor, Dezbinător, Pervers, Rău, Acuzator, Beelzebul. „Însuşi Satana se preface în înger al luminii” ( 2 Corinteni 11, 14).

Îl aflăm până şi în Apocalipsă, în timpul marii bătălii eshatologice, ultimă bătălie între Dumnezeu şi Satana înaintea întoarcerii definitive a lui Hristos. „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul, şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana, cel ce înşală toată lumea, şi aruncat a fost pe pământ, şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el. Şi am auzit glas mare în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru ziua şi noaptea” (Apocalipsa 12, 7-10).

Înţelegem că nu este vorba despre problema răului, ci despre discernerea vicleniilor celui rău, pentru a nu cădea în ispita din care se naşte răul. Din nou, ascultarea este cea dintâi. Pentru aceasta, să fim înrădăcinaţi în credinţa noastră, căci credinţa este reciprocitatea celor două „amin”, este iubirea care pogoară din Cer şi iubirea ascendentă a Omului.

Trebuie să rămânem atenţi şi în trezvie, însă fără tulburare, nici agitaţie. Intelectul nostru este foarte nestatornic, este uşor clătinat de duhurile rele care mereu stau la pândă. Să ştim, însă, că nu ne pot zdruncina mintea, ci doar natura noastră psihobiologică. Să fim prudenţi căci, dacă nu cultivăm trezvia, viclenia diabolică se va uni cu mintea noastră.

Pe cărarea vieţii noastre, cel rău stă la pândă, vrea să ne ispitească, să ne ducă în direcţii false, a căror ieşire este mortală. Va căuta să-l tragă pe om afară din el însuşi, prin vedenii sau preziceri fantasmagorice despre viitorul lui: astfel, nu se trăieşte în clipa prezentă, acel astăzi al lui Dumnezeu.

În pierderea trezviei, puterea rea poate duce până la posedare sau poate să provoace stări precum demenţa, schizofrenia, epilepsia... Dacă suntem ispitiţi ziua, suntem ispitiţi şi noaptea, căci demonii trezesc în noi visuri, fantasme în timpul somnului. Adesea, ei se slujesc de amintirile noastre, de suferinţele noastre, dar şi de lipsurile noastre, de frustrările noastre. Atunci, la trezire putem să ne simţim complet deprimaţi, dezgustaţi de viaţă sau plini de mânie răzbunătoare sau de gânduri gata să pună în practică plăcerea.

Este vital să ne rugăm înainte de culcare, să trăim practica iertării dacă am păcătuit şi să-I cerem Domnului să ne înconjure cu sfinţii Lui îngeri, pentru ca duhurile rele să nu ne facă rău. Celui rău îi face plăcere să semene discordia în fiinţa noastră: trup-suflet-minte, dar şi între fraţi, prin ruşinare, vină, pizmă, judecată.

El se face prezent în bolile noastre, în suferinţele noastre fizice, psihice şi spirituale, semănând gânduri care ne tulbură. Dacă nu suntem în trezvie, ele se transformă în spaimă şi până la frica de moarte sau dorinţa de sinucidere. Astfel alcoolul, drogul, ţigara, abuzul de somnifere îşi află în chip malign locul şi acţiunea.

Duhul Minciunii ne împinge, de asemenea, să transferăm asupra fratelui dorinţele noastre sau responsabilitatea suferinţelor noastre şi suntem dominaţi de propriile noastre proiecţii. Însă, este la fel de dezastruos în sens invers: cât de mult ne putem afunda sub greutatea proiecţiilor celor care se transfuzează în noi. Limbajul psihologic nu vorbeşte despre ispita demonică, însă fondul este foarte apropiat.

De îndată ce cineva proiectează asupra altuia o parte a umbrei lui, acesta se simte împins să ţină discursuri la fel de duşmănoase. Cuvintele care îl lovesc pe celălalt ca nişte proiecţii, ciudă, sarcasm, simbolizează valul de energie negativă aplicat celuilalt de către sufletul celui care lucrează proiecţia negativă. Trăim aproape fizic ura celuilalt, ca pe un proiectil.

Ca să ne influenţeze, duhul rău trezeşte în noi gânduri pătate de patimi care ne fac să  luăm aminte la ele, pentru a pune în practică mijloacele plăcerii, posesiei, puterii. (...) Dacă nu ne păzim inima, ispitele se transformă în patimi, or Evanghelia ne spune că demonii sunt cei ce vor să ia locul lui Hristos în inimile noastre. Este vorba despre demonul poftei, al desfrâului, lăcomiei, tristeţii, mâniei, akediei, al slavei deşarte şi al mândriei. Este vital să le cunoşti acţiunea, pentru a rămâne în trezvie. Nu este vorba de a lupta împotriva celui rău, ci de a transforma patimile distrugătoare în elanuri de viaţă.

Şi pe plan colectiv fiecare generaţie experiază atacurile rele împotriva cărora aceasta nu se poate proteja decât cerând dumnezeiescul ajutor. Să ne gândim la egoismul colectiv, la sistemele extremiste care refuză solidaritatea, fraternitatea. Sub masca dreptăţii sunt întemniţaţi, martirizaţi, asasinaţi oameni. Cele două treimi ale umanităţii îndură jugul foametei, spaima până la teroare. În această stare disperată, de suferinţă, duhul rău este din nou în condiţii favorabile pentru a spori dorinţa de răzbunare şi violenţa în fiinţele flagelate de suferinţă. Cum să nimiceşti un neam, atâta timp cât cu toţii suntem de acelaşi neam, „fii ai Celui Preaînalt”?

Şi iarăşi, cine se ascunde în spatele tuturor promovărilor unei lumi mai bune, în care noi suntem într-un fiecare pentru sine şi prin sine, în libertatea moravurilor care dezorientează şi ucide până când şi copiii? Pentru a-i vrăji pe tineri, cel rău se foloseşte de benzi desenate, de muzică, de moda vestimentară, de jocurile video... Să rămânem sobri în enumerarea noastră, însă veghetori. Demonul este prezent şi în biserici, unde se joacă un adevărat dans macabru în descreştinare, ne-împărtăşire, îndoială. Prinţul minciunii falsifică adevărul acordându-I lui Hristos chipuri false, semănând confuzia între o iubire falsă şi Iubire, între adevăr şi Adevăr. Or, în tot timpul vieţii Lui, Hristos a dat dovadă de Iubire şi de Adevăr: „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14,6).

Grija satanei este întotdeauna aceeaşi: să-l aducă pe om până acolo încât să se substituie lui Dumnezeu, să nu mai deosebească binele de rău, în numele unei morale care duce la judecată şi la nedreptate. Da, suntem în stare să-l ucidem pe fratele în numele adevărului nostru. Niciun om nu poate fi jertfit pe altarul intereselor colective. Să spunem iarăşi că simţul păcatului comun tuturor nu ne atinge deloc conştiinţa în timp ce, în vremurile biblice, credincioşii se simţeau solidari cu răul comis. Suntem, de asemenea, păcătoşi prin omisiune, din inconştienţă, încălcând legile Iubirii.

În orbirea noastră, cosmosul însuşi este pustiit. Omul este un microcosmos împărţit contra lui însuşi, el vrea să subjuge cosmosul capriciilor personale. Să nu ne mirăm că pământul se cutremură, că marea mugeşte, că vânturile se dezlănţuie şi că apele cerului devin torenţiale. Când nu mai există iubire, nu mai există creaţie adică, creaţia devine un eşec. De îndată ce dialogul cu Dumnezeu se întrerupe, iubirea îşi pierde rădăcinile. Atunci în noi şi în jurul nostru totul îşi pierde valoarea şi se clatină.

Astăzi, intervenţia satanică se traduce la cea mai mare măsură în manipulările genetice, până în clonarea omului – care este o parodie a operei creatoare a lui Dumnezeu. Diavolul îl desprinde pe om de dumnezeiescul chip şi face din el o copie după chipul lui.

Fericirea temporală nu are sens decât în transcenderea timpului, căci Dumnezeu este Cel care a creat cerul şi pământul, lumea şi toate câte se găsesc în ea.

Dacă nu ne trezim, ne vom sufoca în camera de gazare a lumii moderne, în îndoială şi în respingerea adevăratului Dumnezeu. Să ne însuşim astăzi avertismentele lui Hristos: „Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit... De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru... El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte, minciuna grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 42-44).

Ca să nu ne înşelăm asupra dorinţei, trebuie ca dorinţa noastră să aibă temei dumnezeiasca dorire pentru a deveni o voie, fără despărţire. Nu! Cel rău nu este stăpânul vieţii noastre, de aceea încheiem rugăciunea Tatăl nostru mărturisindu-ne credinţa: Izbăveşte-ne de cel rău prin Iisus Hristos Domnul nostru. Adică Mântuitorul nostru, Izbăvitorul nostru. Desigur, vom culege ce vom fi semănat însă, prin focul dumnezeieştii Iubiri, moartea este biruită iar noi putem fi părtaşi încă de aici ai dumnezeieştii Vieţi în Suflarea Sfântului Duh dacă stăruim în rugăciune, iubire şi căinţă. Atunci rugăciunea Tatăl nostru pe care o spunem în fiecare zi va deveni expresia trăirii noastre şi se va înălţa în rugăciuni de mulţumire, de laudă către Cerescul Tată. Că a Ta este Împărăţia, Puterea şi Slava în vecii vecilor.

Chiar şi astăzi avem responsabilitatea de a fi mărturisitorii Lui. Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate deja prezentă într-o părtăşire neîncetat reînnoită prin Hristos şi Duhul Sfânt.

Amin. Este ultimul cuvânt al rugăciunii. Da! Aşa să fie! Îmi pun toată încrederea, toată viaţa, în Mâinile Tatălui! În acest Amin mă simt totodată îndreptată spre Cer, înrădăcinată în pământ. Spun Amin cu Maica Domnului, cu Hristos Care este în întregime Amin.

Amin în clipa prezentă pe care o primesc ca pe un dar al Duhului Sfânt.

La toate spun da, ce porunciţi să se facă din mine?

Amin viitorului în abandonul în Hristos Cel înviat, Mărturisitor al veacului ce va să fie, care este aşteptarea noastră şi nădejdea noastră.

„Amin, Amin, Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20).