Hristos nu putea muri! Un trup și un suflet omenesc unite indisolubil și pentru totdeauna cu dumnezeirea, în taina și miracolul Întrupării, erau dincolo de moarte, nu puteau cunoaște moartea. Moartea nu era ca a noastră, un rezultat al lipsei de viață, ci era rezultatul unui gest de voință dumnezeiască ce a pricinuit moartea Celui care era, nu numai în Dumnezeirea Lui, ci chiar în umanitatea Lui, viu cu viață veșnică, pentru că viața este caracterizată prin unirea cu Dumnezeu.

Îl vedem în grădina de pe Muntele Măslinilor față în față cu moartea ce venea asupra Sa, abandonat de prietenia omului, de ucenicii Săi care nu mai erau solidarizați cu destinul Său în acel moment. El a acceptat moartea, care a însemnat pierderea a ceea ce era ființa Lui: viața. Și apoi pe Cruce, cele mai hotărâtoare și tragice cuvinte ale istoriei: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Pentru ce? Pentru că moartea este posibilă doar prin despărțirea de izvorul vieții, de dumnezeire, și pentru El a muri înseamnă că a trecut printr-o experiență de totală, radicală și reală pierdere de Dumnezeu; o experiență a nedumnezeirii nu numai ca o concepție de viață, nu numai ca o absență a prezenței lui Dumnezeu, ci ca o reală pierdere a Tatălui.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Făcând din viață rugăciune, Editura Sofia, p. 44-45)