Dragostea de Dumnezeu, sărăcia, smere­nia, desăvârșite cu o neîncetată pocăință, constituie punctele cardinale ale vieții monahicești.

Observăm însă că toate acestea sunt indicate expres de Sfânta Evanghelie ca legi fundamentale ale vieții creștine, nu doar ca niște făgăduințe călugărești, și numai călătorind pe această cale vom putea dobândi odihna cea veșnică, împreună cu toți sfinții; aceasta fiind calea cea unică, pe care tot creștinul trebuie să o urmeze pentru dobândirea mântuirii.

Comparând viața noastră creștină de acum cu acest model lăsat de Domnul Hristos, deosebirea este ca de la cer la pământ, deși noi ne socotim că suntem „creștini buni”, și încă ortodocși, și că trăim exact după învățătura Sfintei Evanghelii.

Despre smerenie multă lume nici nu știe ce este; ba unii o socotesc nepotrivită cu demnitatea și pres­tigiul omului civilizat. Sărăcia? Este lucrul cel mai urât de lume, căci toată lumea aleargă după bani, vrea bogăție și trai bun; iar în sufletul iubitor de materie și de bani cum să mai încapă și dragostea de Dumnezeu?

Cât despre pocăință, multă lume a pierdut însuși sensul cuvântului „păcat”. Câte păcate extrem de grave pentru conștiința creștină – precum lepădarea și negarea lui Dumnezeu, desfrânarea, ura dintre oameni ș.a. – sunt nu doar în­găduite, ci chiar cultivate oficial, public sau legiferate. Pocăința nu-și mai are nici un înțeles!

(Ieromonahul Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 121-122)