Nu numai prorocii aleși special de Dumnezeu și preoții aveau datoria de a oferi jertfe și binecuvântări și de a descoperi voirile dumnezeiești, ci și fiecare suflet evalvios care simțea înrârurirea dumnezeiescului har că îl împinge la cinstirea de Dumnezeu și la slujire. Adică, în afară de preoția specială a unșilor Domnului, preoții, există și o preoție generală, pe care Sfânta Scriptură o numește preoție împărătească[1]. Și într-adevăr, ce altceva era cel dintâi drept și cel dintâi mucenic Abel, dacă nu preot și jertfă în același timp, oferind jertfă curată și sfântă lui Dumnezeu, care pentru aceasta, a fost jertfit el însuși și a murit? Ce altceva era Enoh, care a prorocit în zilele lui și despre care se mărturisește că a bineplăcut lui Dumnezeu și de aceea a fost mutat, fără să cunoască moartea și care a fost hotărât de mai înainte – potrivit unei tradiții – să mărturisească în ultimele zile ale marii încercări a Bisericii, când credința va slăbi? Dar și Melchisedec care rămâne în continuare un chip al lui Hristos, potrivit Sfântului Pavel, și care l-a binecuvântat pe Avraam și sămânța lui, adică pe ceilalți patriarhi, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, așa este numit în Sfânta Scriptură[2], mai înainte de a fi consacrată de către Dumnezeu, odată cu Moise, preoția specială a unșilor Domnului.

În exercitarea slujirii preoției putem, în general, să distingem trei perioade. Cea dintâi perioadă începe de la cel întâi plăsmuit Adam și cel dintâi mort Abel, continuă cu Set, cu Enoh, cu Noe, cu Avraam, care de mai multe ori ofereau jertfe lui Dumnezeu și se încheie cu fiii și urmașii lui Avraam până la Moise. Acestora (și în special, lui Avraam) li s-au dat făgăduințele și mai multe descoperiri dumnezeiești, teofanii. A doua perioadă este perioada preoției speciale a Legii mosaice, care începe cu marele proroc Moise și se încheie în epoca lui Hristos odată cu întemeierea Bisericii creștine. În această perioadă această preoție specială a unșilor Domnului cunoaște un avânt special, voia lui Dumnezeu era descoperită mai des și se dădeau de sus îndreptările insuflate de Dumnezeu ale vieții religioase și comunitare ale oamenilor epocii. Acolo în teofania Rugului aprins S-a descoperit Dumnezeu pe Sine Însuși. Mai târziu, pe Muntele Sinai, vorbind cu Moise față către față, i-a descoperit lui tainele creației lumii, i-a dat Legea și a consfințit în popor cinul special al preoției, statornicind în amănunt procedurile slujirii cultice pe care preoții le vor săvârși din partea poporului.  Atâta însemnătate a dat Dumnezeu preoției, încât a osebit pentru acest scop una dintre cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Ceea ce trebuie să notăm aici este caracterul nestrămutat al voinței lui Dumnezeu de a fi reprezentat prin unșii Lui, preoții.

În final, cea de-a treia și cea mai importantă perioadă a preoției este era creștină. Spunem că este perioada cea mai importantă, pentru că preoția din epoca precreștină a preînchipuit-o pe aceasta și a prefigurat-o. Preoții Vechiului Testament nu erau altceva decât chipuri și prefigurări ale adevăratului, unicului Preot în sensul absolut al cuvântului, Hristos, singurul Mijlocitor absolut între Dumnezeu și oameni[3]. Dumnezeu-Cuvântul întrupat pe pământ era Hristos Domnul[4], adevăratul preot, Care unea în Persoana Sa și jertfitorul, și jertfa, S-a oferit pe Sine lui Dumnezeu Tatăl pentru viața lumii[5]. Pe această jertfă, singura adevărată și izbăvitoare, o preînchipuiau diferitele jertfe din epoca precreștină, care, din acest motiv, după aducerea ei, au fost desființate, cum a fost desființată  și preoția Legii din Vechiul Testament.

Astfel, Hristos, venind Arhiereu, a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor (din cer) cu însuși sângele Său și a dobândit o veșnică răscumpărare[6]. Un astfel de Ahiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoși și fiind mai presus decât cerurile[7]. Așa trebuie să fie și preoții Bisericii care se împărtășesc de arhieria lui Hristos.

Alegerea de către Hristos a apostolilor, care au primit ungerea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii și consfințirea preoției creștine în succesiunea lor mărturisesc nestrămutata voință a lui Dumnezeu de a călăuzi și sfinți  poporul Său prin preoții Lui. Tocmai de aceea preoția nu este o slujire oarecare, ci este cea mai mare vrednicie care a fost dată vreodată omului, cea mai înaltă cinste și prețuire care a fost dată vreodată unor făpturi create. Prin preoție, muritorul și trecătorul om se preface în ființă mai presus de fire, depășește hotarele firii lui și stă între pământ și cer, împăcând (prin Hristos) pe oameni cu Dumnezeu, făptura, cu Creatorul ei. Ce altă vrednicie sau care alt titlu de cinste poate fi comparat cu dumnezeiasca slujire a preoției, de vreme ce preotul urcă cele de pe pământ la cer și coboară  cele ale cerului pe pământ, slujind dumnezeiescului plan al mântuirii oamenilor? Prin preot, Dumnezeu săvârșește tainele, prin preot, El Însuși Se comunică făpturii Sale (El fiind necircumscris și necuprins cu mintea), prin preot, înnoiește și sfințește firea a toate. Tatăl, zice sfânta Scriptură, toată Judecata a dat-o Fiului[8]. Iar Fiul, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, a încredințat această putere absolută preoților Lui, încât, ca singuri judecători, să dezlege și să lege pe pământ acelea pe care numai cerurile le au în stăpânire.

(Fragment din volumul „Cuvinte de mângâiere” de Gheron Iosif Vatopedinul, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] Ieș.  19, 6; Apoc. 1, 6; 5, 10.

[2] Fc. 14, 18.

[3] I Tim. 2, 5.

[4] Lc. 4, 18. Fapte, 4, 26-27; 10, 38.

[5] In. 6, 52.

[6] Evr. 9, 12.

[7] Evr. 7, 26.

[8] In. 5, 22.