Parcursul veacului al XVIII-lea a reprezentat pentru spațiul Țărilor Române o nouă epocă plină de contradicții, dar și de energii creatoare, iar creuzetul acestora a dat naștere la procese spirituale și culturale ce și-au pus amprenta inconfundabil asupra tuturor evoluțiilor ulterioare ale culturii și spiritualității românești, indiferent de limba în care s-au manifestat. Obișnuiți cu frumusețea vechilor texte patristice, cu vechile rostuiri sau plămădiri incipiente ale limbii române, suntem tentați să trecem  cu o necuvenită ușurință peste importanța uriașă a centrelor monahale în tentativa cuprinderii istoriei și evoluției culturii și civilizației românești de pe ambii versanți ai Carpaților. Bine cunoscuți sau încă neidentificați, mulți dintre trăitorii vetrelor monahale românești au lăsat moștenire urmașilor una dintre cele mai mari bogății: cunoașterea, generând poate Testamentul văcăreștilor – creșterea limbii românești.

În evoluţia societăţii europene, în general, şi în spaţiul geografic situat la răsărit de lumea germană şi la apus de cea slavă, în special – în teritoriile în care sălășluiește un adevărat mozaic de popoare, cu o organizaţie politică ce s-a dovedit de multe ori fragilă şi instabilă, într-o zonă numită de unii Europa Centrală, „a treia” Europă, Europa „intermediară” sau , de către alţii, Mitteleuropa, Zischeneuropa, Ostmitteleuropa, Zentraleuropa[1] , în care mai apoi, Imperiul Habsburgic şi-a creat, cristalizat şi a dezvoltat vreme de un mileniu o cultură şi civilizaţie proprie, „generând şi experimentând un ciudat sincretism, despre a cărui existenţă şi influenţă pare să se vorbească şi să se scrie cu un interes mereu sporit, pe măsura trecerii timpului conturându-se şi impunându-se şi un ansamblu de concepţii denaturate, exagerate, care formează mitul habsburgic”[2], s-a născut un curent cu totul aparte în istoria culturală și religioasă a lumii răsăritene: paisianismul.

Deși este definit ca fiind o mișcare de revigorare a vieții monahale, după principiile isihasmului athonit, paisianismul are o componentă cu totul aparte: implicațiile culturale[3]. Monahul nu este doar un purtător al rugăciunii, ci este și un căutător al Adevărului, iar ajungerea pe Cale nu se poate face cu ignorarea experienței bătrânilor. Rolul părintelui duhovnicesc este văzut nu doar din punct de vedere duhovnicesc.

Centrele monahale și difuzarea valorilor culturale și duhovnicești

Analizând patrimoniul literar românesc, Nicolae Cartojan în a sa Istorie a literaturii române vechi consemna importanța mănăstirilor pentru apariția și dezvoltarea scrisului în spațiul românesc, astfel: „Literatura noastră veche a evoluat în condiții cu totul deosebite de acelea în care s-au dezvoltat marile literaturi din Occident. În Occident, traducerea Bibliei și a cărților sfinte a fost precedată de o perioadă lungă de trei-patru veacuri, în care a înflorit literatura profană în limba națională. Limba literară s-a șlefuit în Occident, deci în creațiile literare ale jongleurilor, trubadurilor și scriitorilor profani. Cu totul altfel se prezintă lucrurile la noi. Limba scrisă apare la noi întâi în scripturile sfinte și se formează ca limbă literară, în textele religioase până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când apare istoriografia moldovenească în limba națională. Dar chiar după apariția cronicilor, singurele cărți care se tipăresc la noi și se răspândesc peste toate ținuturile românești, menținând unitatea credinței și a graiului sunt textele sfinte”[4]. Același autor, ocupându-se de începuturile culturii românești, menționa că: „Monahii slavi, care-și făcuseră ucenicia în atmosfera de cultură a Muntelui Athos, refugiați pe plaiurile noastre, au reorganizat viața monahală la noi, întemeind mănăstiri trainice de piatră, care au devenit adevărate oaze de cultură ale trecutului nostru”[5].

De altfel, este cunoscut faptul că, încă de la începuturile statelor feudale românești, conlucrarea pentru prosperitatea economică, politică și culturală dintre Stat și Biserică a fost expresia cea mai curată a ceea ce cercetătorii vieții bizantine au îngemănat sub numele de simfonia bizantină[6]. De fapt, spațiul românesc a fost câmpul în care a continuat în cea mai deplină formă concepția răsăriteană despre Biserică și Stat. Sprijinindu-se reciproc, în mediul românesc, Biserica s-a dezvoltat în paralel cu Statul. Autoritatea statală regăsindu-se în autoritatea eclezială și invers. De aceea, putem vorbi despre sprijinul domnilor pentru întemeierea, creșterea și dezvoltarea monahismului în Țările Române. Ctitoriile voievodale și daniile domnilor și ale boierimii nu au lipsit nicicând. Vetrele monahale au fost reazemul cultural și politic al Țării și Domniei, iar pentru sporirea potențialului cultural și economic al așezămintelor monahale domnii nu au făcut niciun fel de rabat. Valentina Pelin, analizând acest aspect, conchide: „Înainte de întemeierea instituțiilor laice de cultură, dar și în timpul activității acestora, în mănăstiri se întrunesc și se afirmă cei mai de seamă cărturari ai vremii: copiști de cărți și miniaturiști, autori de scrieri originale literare și istoriografice, traducători și tipografi, personalități proeminente în istoria culturii românești care, cu toții împreună, au contribuit din plin la evoluția cărții și a mentalității autohtone, la fondarea literaturii naționale, la statornicirea și dezvoltarea limbii române literare. Cu tradiții creștine și cărturărești coborând mult sub limitele cronologice ce ni le înfățișează sursele documentare păstrate până acum, mănăstirile românești au îndeplinit din vechi timpuri nu numai misiunea sacră de a menține și înmulți credința ortodoxă, ci ele au fost totodată și centre de cultură, de unde a emanat cu dărnicie lumina cărții în popor”[7].

Rolul acesta al mănăstirilor a fost mereu cultivat în întreaga istorie a monahismului românesc. Indiferent de epoca pe care o supunem analizei, descoperim comori de cultură în vechile centre monahale. Însă apariția tiparului a adus un spor al circulației textelor sfinte și ale Sfinților Părinți.

Un alt aspect care trebuie luat în considerare este acela al dezvoltării ca un întreg al monahismului ortodox în spațiul românesc și în marile centre monahale Răsăritene de la Paroria, pus sub marea influență a Sfântului Grigorie Sinaitul[8], Kelifarevo[9], Târnovo[10] și, mai ales, Muntele Athos. Aceste centre monahale au creat premisele unei revigorări a monahismului ortodox în întregul său, iar spațiul românesc nu a fost evitat. Marile lucrări teologice izvorâte de aici au fost cunoscute în întreg spațiul răsăritean, astfel încât unitatea de teologhisire și trăire nu a fost nicidecum separată de criterii naționale sau etnice.

Spre deosebire de viața bisericească din celelalte state, în Țările Române, ocrotirea din partea Domniei și păstrarea independenței, în măsura în care s-a putut, a păstrat nealterat idealul vieții monahale. Centrele monahismului românesc au continuat să fie oaze de cultură, o oarecare decadență fiind consemnată doar în mănăstirile închinate. Totuși, Serghei Cetverikov ajunge la concluzia că, în veacul a XVIII-lea: „Moldova se prezenta ca una dintre regiunile cele mai înfloritoare din lumea ortodoxă. Condusă de domnitori ortodocși, departe de centrul islamic și locuită de un popor ortodox, ea era, sub toate aspectele, o țară favorabilă progresului vieții religioase. În mănăstiri existau biblioteci importante care conțineau numeroase manuscrise. Printre călugări mulți erau cultivați; adesea în documentele mănăstirilor se întâlnesc nume de călugări însoțite de epitetul didascalos sau retor”[11].

Această situație a monahismului din Moldova a făcut posibilă efervescența culturală a vieții monahale generată de Sfântul Paisie Velicikovschi.

Centrele paisiene de la Dragomirna, Secu și Neamț

A doua jumătate a veacului al XVIII-lea este martorul apariției și dezvoltării uimitor de repede a mișcării de înnoire a vieții monahale, de reașezare pe temelia vechilor principii ale isihasmului și de dezvoltare duhovnicească a ceea ce cunoaștem acum sub numele de paisianism, termen impus în istoriografia română de Nicolae Iorga[12]. Însă caracteristicile acestuia nu sunt doar o încercare de revigorare a vieții duhovnicești, ci au la bază următoarele principii: organizarea chinovială a vieții monahale, renașterea viețuirii isihaste în cadrul obștii și studiul scripturistic și patristic, conjugat cu efortul traducerii literaturii filocalice[13].

Cuviosul Paisie Velicikovschi (1722-1794), inițiatorul acestui curent monahal și deopotrivă cultural, era originar din Poltava. A studiat la academia duhovnicească de la Kiev, iar apoi a petrecut ca frate doi ani la schiturile Trăisteni din Moldova și Cârnul din Țara Românească. Retras în 1746 la Sfântul Munte Athos, revine în Moldova în 1763, în fruntea unei obști de 64 de monahi, stabilindu-se la Dragomirna. Aici a organizat, cu sprijinul Mitropolitului Gavriil Calimachi, viața monahală după principii athonite, alcătuind și un Așezământ ce conținea îndatoriri mult mai severe decât cele respectate în celelalte mănăstiri. Una dintre acestea era îndatorirea de a participa la citirea și explicarea scrierilor patristice, cele mai multe fiind traduse din limba greacă de Sfântul Paisie și un grup de monahi. Astfel s-au născut școlile paisiene de traducători, pe care le regăsim în centrul curentului paisian.

N. A. Ursu, analizând bogata activitate de traducere a Sfinților Părinți din limba greacă în limba română și slavonă desfășurată de către Sfântul Paisie și obștea sa, remarca: „cercetătorii români ai paisianismului au scos prea puțin în relief școala românească de traducători de la Dragomirna, Secu și Neamț, precum și volumul impresionant al traducerilor efectuate atunci în aceste mănăstiri, care prezintă o importanță deosebită atât pentru istoria preocupărilor teologice ale românilor cât și pentru istoria limbii române literare și a culturii românești în ansamblu”[14].  

Primele informații despre centrele paisiene de traducători le găsim în prefața semnată de starețul mănăstirilor Neamț și Secu, la  Viețile Sfinților pe luna septembrie, tipărită la Neamț în 1807. Acesta menționează: „Cuviosul părintele nostru Paisie, viind din sfântul munte al Atonului, cu câțiva din părinți (...) s-au sârguit mai întâi ca pre cinul monahicesc să-l îmbogățească cu cuvântul lui Dumnezeu, carele este și împlinește toate cele de mai sus arătate. Că nu numai sfinția sa să sârguia întru tălmăcirea cuvântului lui Dumnezeu, ci și pre ucenicii săi au pus, pre unii adecă să prescrie, iară pre alții să învețe gramatica și alte învățături elinești, ca să poată tălmăci cuvintele și învățăturile sfinților părinți, care lucru s-au și făcut. Deci după ce s-au tălmăcit cam de-ajuns cărțile sfinților părinți cele învățătoare de viața monahicească, nu au stătut până aicea, ci pre ucenicii săi i-au făcut să îndrăznească a tălmăci și alte scripturi bogoslovești și tâlcuitoare la sfintele scripturi cele vechi și la cele noaă. Și cari era știutori și de limba slovenească, să se apuce a tălmăci și de pre limba aceea, care ar fi fost de nevoie”[15].

Informații mai numeroase sunt prezentate de către Sfântul Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești, în lucrarea sa Adunare a cuvintelor celor pentru ascultare ale Sfântului Paisie. Acesta menționează trimiterea a doi monahi la București pentru a deprinde limba greacă „pentru tălmăcirea dumnezeieștilor cărți. Cătră carii au scris și o trimitere despre nemâncarea de carne a călugărilor. Însă nu numai în limba cea slaveanească tălmăciia cuviosul, ce și în cea moldovenească, măcar puține, precum cartea sfântului Nil de le Sorsca. Iară pricina au fost de au tălmăcit întru această limbă puține, că în soborul părinților în limba slavonească numai sfinția sa era tălmăcitori, împreună și oarecarele ieromonah Dorotei...”[16].

Activitatea de traducători desfășurată la centrele paisiene de la Dragomirna, Secu și Neamț este descrisă de Cuviosul Paisie într-o scrisoare către arhimandritul Teodosie de la Poiana Mărului[17]. Aici, după ce descrie piedicile și reținerile sale, Cuviosul argumentează necesitatea acestei munci de traducere a operelor Sfinților Părinți prin nevoia desăvârșirii educației monahale a obștii încredințate lui: „Lucrarea mea, am început în chipul următor: în vederea insuficienței lexiconale, precum și neexperienței mele, am luat ca fir conducător pentru mine traducerea cărților Sfinților Părinți din limba greacă veche în cea moldovenească, făcută de iubiții noștri frați: ieromonahul Macarie și dascălul Ilarion, oameni învățați și experienți în traducerea de cărți. O parte a acestei traduceri era făcută de fratele Macarie, parte în Sfântul Munte Athos, parte în Dragomirna; asemenea și părintele Ilarion se ostenise cu traducerea sa în obștea noastră. Luând traducerile lor, după socoteala mea, ca neîndoielnic bune, am început să îndrept cărțile slavone, călăuzindu-mă de traducerea lor și urmând textul grecesc...”[18].

Din această mărturisire a Sfântului Paisie, vedem că în obștea paisiană au fost de la început doi monahi bine pregătiți, ale căror traduceri i-au servit starețului ca îndreptar în activitatea sa de traducător în limba slavonă.

Conștient de importanța corectitudinii traducerilor operelor patristice pentru dezvoltarea vieții monahale în obștea sa, Cuviosul Paisie formează ucenici care au continuat munca de traducere și după trecerea sa la cele veșnice.

Între aceștia, cei mai importanți traducători din obștea paisiană au fost:

1. Ieromonahul Macarie

Menționat de Cuviosul Paisie în Scrisoarea sa către arhimandritul Teodosie ca fiind unul dintre principalii traducători din obștea paisiană de la Dragomirna și Neamț, identitatea sa a creat unele divergențe între cercetători. Astăzi este cunoscut faptul că acesta a fost autorul gramaticii românești scrise la Sihla în 1772. Tot N. A. Ursu a identificat în acest învățat ieromonah al obștii paisiene pe traducătorul Omiliilor lui Macarie Egipteanul (București, 1775) și diortorisitorul Octoihului de la București din 1774 și al ediției din 1775 a Psaltirii. Dovada adusă de N. A. Ursu în sprihinul identității de persoană este identitatea grafiei și a limbii Gramaticii rumânești din 1772 și a celorlalte manuscrise autografe ale lui Macarie din Biblioteca Academiei Române[19].

Despre personalitatea și activitatea bogată a acestui ucenic și împreună lucrător cu Cuviosul Paisie, numeroase informații de o importanță aparte au adus în timp și Constantin Erbiceanu, care știa că era român de neam[20], iar Grigorie Dascălul, menționa că a fost dascălul lui Paisie în Athos pentru limba elină de care o studiase la București. Se pare că acest Macarie a studiat la Academia Domnească din București, probabil în jurul anului 1750, alături de profesorii Alexandru din Târnovo și Teodor din Dristra[21].

Venit din Athos împreună cu Paisie și așezându-se la Dragomirna în perioada 1763-1773[22], Macarie realizează numeroase traduceri între care:

•  A lui Antonie cel Mare, Sfătuiri pentru năravul oamenilor și petrecerea bună, cap. 1-170 – este o lucrare de mici dimensiuni, lucrată poate la Athos și care se păstrează în șase manuscrise, toate miscelanee: patru provin de la Căldărușani și două de la Mănăstirea Neamț.
• Scrierile lui Grigorie Sinaitul
• Ale lui Macarie Egipteanul cuvântări duhovnicești – este textul după care a fost realizată ediția de la București, din 1775. Se pare că izvodul lui Macarie a fost copiat de Irinarh duhovnicul.
• Cuvinte pustnicești ale lui Isaac Sirul, are la bază textul grecesc editat de Nichifor Theotokis în 1770, traducerea fiind făcut la Athos.
• Scara Sfântului Ioan Scărarul – paternitatea macariană a acestei noi traduceri este confirmată de izvodul din 1782 donat de el Mănăstirii Cernica. Se pare că textul traducerii slavone a starețului Paisie este ulterior acesteia.
• A Sfântului Vasile cel Mare, Pentru năravul oamenilor: Hotarele călugăriei pe larg, Cap. 1-30; Hotarele călugăriei pe scurt, întrebări și răspunsuri
• A lui Petru Damaschin, Cartea a doua, Cuvinte scurte, 24, după alfavită, pline de duhovnicească cunoștință.
• Învățăturile lui Teodor Studitul – izvodul lui Macarie a stat la baza textului tipărit la Râmnic în 1874.
• Fizica lui Nichifor Vlemidis, 536 file,

Alături de aceste manuscrise mai sunt consemnate și alte lucrări traduse la București, care au păstrat caracteristicile impuse de muncă în școala paisiană. Ultima lui traducere importantă este cea a Erminiei lui Dionisie de Furna, alcătuită la Căldărușani în 1805[23].

2. Ieromonahul Ilarion

Despre viața acestui important traducător al școlii paisiene avem foarte puține știri. Majoritatea traducerilor sale se păstrează la Mănăstirea Neamț. Manuscrisul Învățături dintra-ale fericitului Isaiii Pustnicul păstrează două însemnări care ne dau câtva informații asupra lui  Ilarion, și anume că el este traducătorul acestui manuscris, copiat la Dragomirna de Sofronie în 1769, și că acest Ilarion venise din Episcopia Râmnicului, adică era originar din Țara Românească.

Cea mai importantă traducere a lui Ilarion este Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, făcută la Dragomirna în 1775. Dascălul Ilarion a tradus corpusul de doisprezece omilii vasiliene, iar traducerea sa a văzut lumina tiparului la București, în 1826. Interesante sunt însă notele făcute de Ilarion Dascălul, prin care acesta explica o serie de noțiuni filosofice și științifice mai greu de înțeles de către Părinți.

3. Ieromonahul Isaac Dascălul

Un alt harnic traducător din obștea paisiană, rămas aproape necunoscut, este ieromonahul Isaac, probabil un ucenic al lui Ilarion[24]. Este posibil să fi fost și el originar din Țara Românească și să fi trecut prin Academia de la București, înainte de a intra în obștea Cuviosului Paisie. Singurele informații sigure ne vin dintr-o însemnare de pe un Manuscris de la Cernica, consemnată de Nicolae Iorga în 1902 și care menționează trecerea sa la cele veșnice în 25 ianuarie 1817, și de varianta din 1846 a pomelnicului Mănăstirii Neamț, care menționează că a tălmăcit multe cărți din limba elinească pre cea românească[25].

Condica 1800-1825 menționează un număr impresionant de lucrări între traducerile sale, impunându-se prin frumusețea limbii Duminicescul drum sau Chiriacodromionul lui Nichifor Teothokis, una dintre culegerile de predici utilizate cu precădere în epocă în Țările Române și în Rusia. Acest lucru este dovedit de tipărirea traducerii de către Veniamin Costachi, în 1810-1811.

La fel, deosebit de bine lucrate sunt traducerile din Sfântul Simeon Noul Teolog, datat 1802-1803, realizate de către ieromonahul Isaac Dascălul și tipărite la Neamț, în 1804.

Între ostenitorii școlii de traducători de la Dragomirna, Secu și Neamț se numără și ierodiaconul Ștefan, care a lucrat cele 12 volume din Viețile sfinților a mitropolitului Dimitrie al Rostovului între 1807-1815, ierodiaconul Grigorie, ieromonahul Gherontie, ieromonahul Climent și ieromonahul Iosif și numeroși alți ucenici ai lor. Școala întemeiată de Cuviosul Paisie a pus începutul cel bun astfel că, la Cernica și Căldărușani, la Dragomirna, Neamț și Secu, viața duhovnicească a cunoscut o înflorire cu totul aparte.

Concluzii

Munca Cuviosului Părintelui nostru Paisie a avut întotdeauna rezultate, fie că vorbim despre lucrările sale, despre mediul duhovnicesc, cultural sau filantropic.

Creșterea duhovnicească a obștilor din Dragomirna, Secu și Neamț nu putea fi realizată decât cu osteneală, traducerea „sfintelor cuvinte” întărind, mângâind și înțelepțind. De aceea, considerăm aprecierile lui A. I. Iațimirski sunt doar parțiale, numărul real al manuscriselor slavone paisiene de la Neamț depășind numărul estimat.

Traducerile lucrate de ucenicii Cuviosului Paisie au fost o continuare de redeșteptare monahală, astfel că paisianismul a însemnat, în primul rând, creștere duhovnicească și îmbogățire intelectuală.

Influența paisiană a fost deosebit de puternică în Mănăstirile Moldovei. Învățăturile și rânduielile lui Paisie Velicikovschi s-au răspândit mai ales prin ucenicii săi direcți: Macarie ieromonahul, Ilarion, egumenul Secului, Sofronie, egumenul Neamțului, Gherontie și  Grigorie, Onoriu, îngrijitorul spitalelor de la Dragomirna și Neamț, ierodiaconul Ștefan și Neonil.

În duhul Cuviosului Paisie a trăit și marele Mitropolit Veniamin al Moldovei, fiind un ucenic îndepărtat al Cuviosului, căci „mișcarea paisiană de înnoire a vieții monahale din mănăstirile românești din secolul al XVIII-lea a fost un adevărat neoisihasm românesc, a fost ultima și cea mai însemnată încercare de ridicare a vieții călugărești din Țara Românească și Moldova. Ea a dus nu numai la creșterea prestigiului monahismului românesc și a influențat pozitiv viața moral-religioasă a credincioșilor români”, afirma nu fără temei academicianul Pr. Mircea Păcurariu.

Personalitatea Cuviosului Paisie și munca benedictină a ucenicilor săi merită să fie actualizate, pentru a rămâne vii în conștiința Ortodoxiei universale.

(Preot doctorand Ioan Aparascai)