„Cerul și-a deschis Soborul” – Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului și taina colindelor strămoșești („La Betleem, suflete, la Betleem!” – ziua a 7-a)
Odată cu această deschidere a cerului la Praznicul Intrării în Biserică, în sufletul românului încolțește dorul de colind. În tradiția noastră veche, Vovidenia era socotită ziua în care cetele de flăcăi și copii începeau să se adune pentru a învăța și a repeta colindele, pregătind astfel satul și familiile pentru marea întâlnire cu Pruncul Iisus. Colindul românesc nu este un simplu cântec de iarnă sau o datină folclorică oarecare, ci este o adevărată Evanghelie populară, o teologie cântată, în care învățătura Sfinților Părinți a fost îmbrăcată în haina curată a graiului strămoșesc.
Biserica ne-a așezat astăzi înaintea unei sărbători de o delicatețe și o adâncime duhovnicească aparte: Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cunoscută în evlavia poporului nostru drept Vovidenia sau Aducerea la Templu. Este ziua în care cerul și pământul se întâlnesc pe treptele Templului din Ierusalim, în pașii mărunți, dar plini de har, ai unei copile de numai trei ani. Sfinții Părinți Ioachim și Ana, după o viață de rugăciune, lacrimi și așteptare, își împlinesc făgăduința făcută lui Dumnezeu și o aduc pe Maria, rodul binecuvântat al bătrâneților lor, nu ca pe un simplu dar omenesc, ci ca pe cea mai curată ofrandă pe care omenirea a putut-o vreodată înălța Creatorului ei.
Să ne închipuim, cu ochii inimii și ai minții deopotrivă, această priveliște sfântă. Pe de o parte, doi părinți îmbătrâniți în post și în lacrimi, care nu caută să își țină copilul ca pe o mângâiere egoistă a bătrâneților, ci Îl pun pe Dumnezeu mai presus de propria lor bucurie firească. Pe de altă parte, o copilă de trei ani care nu plânge, nu privește înapoi spre casa părintească, ci urcă singură, cu o bucurie cerească, cele cincisprezece trepte ale Templului, parcă purtată pe aripi de îngeri. În urma ei vin fecioarele din Ierusalim, purtând făclii aprinse, ca simbol al luminii celei neînserate pe care această Pruncă o va aduce în lume. Înaintea ei iese bătrânul arhiereu Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care, luminat de Duhul Sfânt, înțelege că nu are înaintea sa un copil obișnuit, ci pe însăși Maica Împăratului ceresc. În acea clipă tainică, atunci când arhiereul o ia de mână și o duce pe Fecioara dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, cerul și-a deschis Soborul. Îngerii privesc cu uimire cum o ființă pământească intră acolo unde nici arhiereul nu pătrundea decât o singură dată pe an, și atunci nu fără sânge de jertfă și cu mare cutremur. Nu mai este o simplă intrare într-un locaș de piatră, zidit de mâini omenești, ci este clipa în care însăși Fecioara Maria devine Biserică vie și sfințită, Chivot însuflețit al lui Dumnezeu și poartă prin care Lumina cea neînserată va coborî în lume. Ceea ce Vechiul Testament preînchipuia prin cortul mărturiei, prin năstrapa cu mană, prin toiagul lui Aaron cel înfrunzit și prin tablele legii se împlinește acum în persoana acestei copile curate, care nu primește doar legea scrisă pe piatră, ci se pregătește să-L primească în pântecele ei pe Însuși Dătătorul Legii, pe Fiul lui Dumnezeu cel întrupat.
Timp de doisprezece ani, Sfânta Sfintelor devine pentru Prunca Maria adevărata ei casă și școala cea mai înaltă a desăvârșirii. Sfinții Părinți ai Bisericii ne spun că aici, în tăcerea deplină a altarului, Fecioara nu trăia ca ceilalți oameni, ci se hrănea din mâna Arhanghelului Gavriil cu pâine cerească, petrecând zilele și nopțile în rugăciune neîncetată, în citirea Sfintelor Scripturi și în lucrul mâinilor, torcând purpura și mătasea pentru catapeteasma Templului. Însuși Arhanghelul care avea să-i aducă la Nazaret vestea cea bună a Întrupării se obișnuia încă de pe acum cu chipul ei luminos și cu smerenia ei adâncă. Astfel, Templul cel vechi, care fusese o umbră a lucrurilor viitoare, își împlinea menirea odată cu intrarea celei care avea să devină Templul cel nou și nefăcut de mână al Dumnezeului Celui viu.
Pentru neamul nostru românesc, ziua de 21 noiembrie a avut dintotdeauna o rezonanță de taină și de lumină. Tradiția strămoșească numește această zi Sărbătoarea Luminii, crezând cu smerenie că în noaptea spre Vovidenie cerurile se deschid, iar cei cu inima curată pot auzi glasurile îngerilor și pot vedea strălucirea slavei dumnezeiești. În satele noastre de odinioară, bătrânii aprindeau candele și lumânări pentru cei adormiți fără lumânare, ca lumina acestui praznic să le lumineze cărarea spre veșnicie, arătând astfel că legătura dintre cei vii și cei trecuți la Domnul se păstrează vie în lumina Maicii Domnului. Lumina aceasta nu este una trecătoare, ca flacăra unei făclii care se stinge în vânt, ci este lumina harului dumnezeiesc care biruiește întunericul păcatului și al morții.
Totodată, Vovidenia marchează un prag duhovnicesc esențial în Postul Nașterii Domnului. Din această zi, Biserica începe să cânte la strană catavasiile Nașterii Domnului, vestind cu bucurie: „Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L!”. Această trecere liturgică ne arată un adevăr adânc, și anume că fără pregătirea Maicii Domnului în Templu, nu am fi avut taina Betleemului. În liniștea Sfintei Sfintelor, hrănită din mâna Arhanghelului și adâncită în rugăciune neîncetată, Prunca Maria s-a pregătit să devină Maica Vieții. Ea ne învață că orice mare lucrare a lui Dumnezeu în viața omului începe în tăcere, în curăție și în statornicie în casa Domnului, departe de zgomotul și de slava trecătoare a lumii. Dacă astăzi mulți oameni nu mai simt bucuria praznicelor, este tocmai pentru că încearcă să ajungă la Betleem ocolind Templul, adică vor să se bucure de Crăciun fără pregătire, fără post, fără spovedanie și fără liniștirea sufletului înaintea lui Dumnezeu.
Odată cu această deschidere a cerului la Praznicul Intrării în Biserică, în sufletul românului încolțește dorul de colind. În tradiția noastră veche, Vovidenia era socotită ziua în care cetele de flăcăi și copii începeau să se adune pentru a învăța și a repeta colindele, pregătind astfel satul și familiile pentru marea întâlnire cu Pruncul Iisus. Colindul românesc nu este un simplu cântec de iarnă sau o datină folclorică oarecare, ci este o adevărată Evanghelie populară, o teologie cântată, în care învățătura Sfinților Părinți a fost îmbrăcată în haina curată a graiului strămoșesc. Când colindătorii bat la ferestre, ei nu vestesc doar o amintire istorică de acum două mii de ani, ci aduc în casa fiecăruia taina prezentă a mântuirii.
Să ne gândim la felul plin de duioșie în care colindele noastre o zugrăvesc pe Maica Domnului. În versurile lor străvechi, Preacurata nu este o figură îndepărtată și rece, ci este Maica cea bună, Împărăteasa cerului și a pământului, care umblă din poartă în poartă căutând adăpost pentru Pruncul Sfânt și care se roagă neîncetat pentru lumea întreagă. Într-unul dintre cele mai frumoase colinde ale noastre se cântă: „Cerul și-a deschis Soborul, / Să se nască Mântuitorul, / Și pe scară de lumină / Coboară Maica divină”. Priviți câtă adâncime teologică încape în aceste câteva versuri simple! Țăranul român, fără să fi citit tratate grele de dogmatică, a înțeles prin credință că cerul s-a deschis mai întâi la Templu, când Maica Domnului a urcat treptele spre Dumnezeu, pentru ca apoi, la Betleem, Dumnezeu să coboare pe scara curăției ei până la noi, oamenii.
Atunci când colindătorii cântă despre „Cerul și-a deschis Soborul” sau despre „Leru-i, Doamne”, ei prelungesc în casele oamenilor cântarea îngerilor de la Templu și de la Betleem. Soborul ceresc al îngerilor coboară în soborul familiei creștine, casa omului devine o mică biserică, masa devine altar de dragoste și ospitalitate, iar colindătorii devin vestitori ai păcii dumnezeiești. În felul acesta, colindul rupe zidurile dintre cer și pământ, dintre biserică și casă, dintre trecut și prezent, făcându-ne pe toți contemporani cu minunea Întrupării. Cel ce primește colindătorii cu inima curată nu primește doar niște oameni osteniți de drum, ci Îl primește pe Însuși Hristos Cel ce bate la ușa sufletului nostru și zice: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”.
Noi însă trăim astăzi într-o lume grăbită, adesea zgomotoasă și risipită în griji trecătoare, în care sufletul omului obosește căutând bucurii acolo unde nu se află decât umbră. Praznicul de astăzi și glasul colindelor vin să ne trezească din această amorțire și să ne cheme la o așezare lăuntrică nouă. Mai întâi, suntem chemați să ne aducem copiii și pe noi înșine la Templu, urmând pilda Sfinților Ioachim și Ana, care nu au ținut-o pe Maria doar pentru ei, ci au încredințat-o lui Dumnezeu. Astăzi, cel mai mare dar pe care părinții îl pot face copiilor lor nu este nici averea, nici confortul trecător, ci să le pună pașii pe pragul Bisericii, să îi învețe rugăciunea, să îi împărtășească cu Sfintele Taine și să le sădească în inimă iubirea de Hristos, singura bogăție pe care nimeni nu o poate fura și pe care nici moartea nu o poate risipi.
Apoi, fiecare dintre noi este chemat să își facă inima locaș al lui Dumnezeu. Așa cum Fecioara Maria a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a se face ea însăși biserică a Cuvântului, tot așa suntem chemați să ne curățim sufletul prin spovedanie sinceră, prin post, prin milostenie și prin iertarea din inimă a celor ce ne-au greșit, pentru ca Hristos să Se poată naște și în ieslea inimii noastre. Să nu lăsăm ca în sufletul nostru să fie aceeași lipsă de loc ca în hanurile din Betleem, unde s-a găsit loc pentru toți trecătorii lumii, dar nu s-a găsit un colțisor pentru Împăratul slavei.
Iar în al treilea rând, să păstrăm vie lumina colindului curat și să nu lăsăm ca pregătirea pentru Crăciun să se reducă la alergătura după cumpărături, la mese îmbelșugate și la zgomotul lumii. Să primim colindătorii cu inima deschisă, să îi învățăm pe copiii și pe nepoții noștri colindele străbune, să le cântăm în familiile noastre la lumina candelei și să mărturisim prin ele că Hristos este Lumina lumii. Căci atâta vreme cât în casele românilor va răsuna colindul curat și cât timp mamele își vor aduce pruncii la altar, cerul va rămâne mereu deschis deasupra acestui neam.
Astăzi, Templul-Cer s-a deschis ca să o primească pe cea care avea să ne deschidă nouă porțile Raiului. Să o rugăm pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea care a crescut în umbra altarului și s-a făcut scară între cer și pământ, să ne ocrotească familiile, să ne vindece rănile sufletești, să ne lumineze mintea și să ne învrednicească să ajungem cu pace, cu bucurie și cu sufletul curat la slăvitul praznic al Nașterii Fiului ei. Căci prin ea s-a risipit întunericul, prin ea s-a deschis Soborul ceresc și prin ea cântăm astăzi și în vecii vecilor: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!”.
Schitul Vovidenia, file de istorie (I)
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro