Pe de altă parte, avem altă realitate: tinerii mai însetaţi de Dumnezeu, care merg la mănăstiri, care au un duhovnic călugăr, se aprind de dorul călugăriei, nu întotdeauna cu focul cel adevărat, ci dintr-o emoţie firească până la urmă, asupra căreia ne atenţionează Sfinţii Pă­rinţi. Acest foc se poate aprinde în inima orişicui sau să i se pară că s-a aprins în el dragostea de monahism, iar ea, desigur, are nevoie să fie verificată.

Asistăm la următorul fenomen: tineri şi tinere, care nici nu se căsătoresc, dar nici nu se călugăresc, trăind într-o nedumerire permanentă. Avem oameni care oscilează între aceste două alegeri, până când ajung să cunoască o stare nu departe de boală. Şi-atunci, trecând dintr-o extre­mă într-alta, tânărul necunoscător, neîncercat în viaţa duhovnicească, încearcă să-şi urmeze duhovnicul pe care îl iubeş­te, duhovnic care este călugăr, prin a-şi face cunoscută dorinţa sa de a se călu­gări, dorinţă care este însă întâmpinată cu ostilitate de către părinţi, de către prie­teni, de către unii din profesorii de la şcoală, de către unii preoţi de mir sau chiar călugări mai în vârstă. Acest con­flict, la un moment dat, devine aproape de nedezlegat, încât tânărul nu mai ştie pe cine să creadă şi pe cine să urmeze.

Iată de ce am deschis această discuţie foarte delicată. Delicată, pentru că vorbim despre cămara cea de taină a vieţii duhovnicești, despre foişorul în care stă ascunsă fecioara cea cuminte a Bisericii - sufletul îndrăgostit de Dumnezeu care nu voieşte să se descopere pe sine lumii, care voieşte să-şi aştepte mirele în curăţie şi smerenie, în taină. Acesta este monahismul.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 61-62)