În vremea aceea S-a suit Iisus pe munte și a chemat la Sine pe câți a voit și au venit la El. Și a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli, ca să fie cu El și să-i trimită să propovăduiască și să aibă putere să vindece bolile și să alunge demonii. Deci a rânduit pe cei doisprezece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru, și pe Iacov al lui Zevedeu, și pe Ioan, fratele lui Iacov, și le-a pus lor numele Boanerghes, adică Fiii tunetului; și pe Andrei, și pe Filip, și pe Bartolomeu, și pe Matei, și pe Toma, și pe Iacov al lui Alfeu, și pe Tadeu, și pe Simon Cananeul și pe Iuda Iscarioteanul, cel care L-a și vândut. A venit în casă și iarăși mulțimea s-a adunat, încât ei nu puteau nici pâine să mănânce. Și, auzind ai Săi, au ieșit ca să-L prindă, pentru că ziceau: Și-a ieșit din fire. (Marcu 3, 13-21) (Marți în săptămâna a 13-a după Rusalii)

Textul acestei Evanghelii, continuându-l pe cel al pericopei din ziua precedentă, se referă mai întâi la soluția aleasă de Domnul Hristos ca să aibă răgaz din pricina mulțimilor. În versetele citite cu o zi înainte era amintit faptul că Domnul nu mai putea răzbi din cauza îmbulzelii celor veniți să Îl asculte sau să fie vindecați. Iar după o vreme în care le-a vorbit de pe o corabie puțin trasă de la mal, s-a urcat în munte unde – lucru foarte interesant – a chemat la Sine doar „pe câți a voit”. Așadar, a ales din mulțime un grup de viitori ucenici. Nu e clar dacă a chemat direct pe cei doisprezece viitori Apostoli sau dacă a chemat mai mulți, iar din aceștia în cele din urmă a ales doar doisprezece. E important însă că alegerea s-a făcut printr-o chemare specială. E similar modul prin care viitorii slujitori ai altarelor sunt chemați până în ziua de astăzi. Nu studiul teologiei sau înalta ținută academică ori pregătirea biblică vor face automat dintr-un tânăr numit teolog un viitor slujitor, diacon sau preot, ci și alte aspecte de ordinul chemării personale, după cum Domnul Hristos a ales ca ucenici nu neapărat oameni pregătiți și nici numai dintr-o singură categorie socială. Desigur, pentru viitorii slujitori ai altarelor e importantă în mod special pregătirea teologică, fiind necesare informații teoretice și practice despre ceea ce e nevoie în slujire, dar teologia însăși nu e suficientă, ci sunt necesare tot la fel de mult de o evlavie deosebită, o viață curată, o pregătire duhovnicească, menită să dea viață pregătirii teoretice.

Ucenicii Domnului au primit puterea de a vindeca și de a alunga duhurile rele. În următoarele pericope evanghelice se va relata cum au făcut uz de această putere, dar și că uneori nu au reușit să săvârșească vindecări minunate, drept pentru care Hristos le-a explicat nereușita prin puțina credință. Revenind însă la textul zilei, aici ni se dau numele celor doisprezece ucenici, viitorii Apostoli. Este de remarcat schimbarea numelui lui Simon în Petru, precum și faptul că Iacov și Ioan sunt numiți „fiii tunetului”, poate o poreclă a tatălui lor, dar mai probabil un supranume dat pentru puterea cuvântului lor. De asemenea, se observă că sunt doi ucenici diferiți cu numele Iacov, iar despre Iuda Iscarioteanul se afirmă încă de aici că este cel care L-a vândut pe Domnul. Aceste mici detalii sunt importante și pot fi puse în paralel cu alte numiri ale celor doisprezece, spre a se constata că nu doar Petru avea mai multe nume. De exemplu, Tadeu, numit aici, este în tradiție identificat cu Iuda Tadeu, ruda Domnului, cel de la care ne-a rămas și o scurtă epistolă din Noul Testament. Simon Cananeul e numit „Zelotul” în Faptele Apostolilor, iar Bartolomeu e identificat în Evanghelia după Ioan cu Natanael, cel chemat „de sub smochin”.

Tot din numirea celor doisprezece se poate remarca o ierarhizare. Sfântul Andrei, cel cunoscut în Biserică drept „primul chemat”, potrivit mărturiilor Evangheliei după Ioan, este aici numit abia al patrulea, în timp ce primii trei sunt Petru, Ioan și Iacov, tocmai aceia care au fost martori la Schimbarea la Față a Domnului pe muntele Tabor. Așadar, există un grup și mai mic al celor mai de taină dintre Apostoli, iar ierarhia continuă după criterii nu totdeauna clare. Întotdeauna în enumerarea celor doisprezece, Iuda apare ca ultimul și se spune despre el că e cel care a vândut pe Domnul. Nu rezultă din text că ar fi fost chemat ca al doisprezecelea în ordine sau dacă e pus la urmă din cauza celor petrecute cu el.

În încheierea Evangheliei se menționează că, după această alegere a celor doisprezece, Domnul Hristos a coborât din munte și a venit în casă, dar aici nu au reușit să stea prea mult singuri fiindcă mulțimea de oameni venită le-a împiedicat statul la masă. În ultimul verset apare un amănunt incomplet explicat, anume acela că „ai Săi”, probabil rudele sale, au venit să Îl prindă fiindcă ziceau că „și-a ieșit din fire”. Este neclar de unde această concluzie. E posibil ca atitudinea Domnului, venit la propovăduire, să contrasteze cu viața Sa dinainte, petrecută mai degrabă în tăcere sau în singurătate, iar brusca Sa popularitate să nu Îi fi fost caracteristică, în comparație cu viața de dinainte, în anonimatul Nazaretului până la vârsta de treizeci de ani. Ieșirea din fire nu se poate justifica prin faptul că S-ar fi comportat nefiresc sau ar fi spus „lucruri nelalocul lor”. Prezența mulțimilor arată dimpotrivă popularitatea venită ori de pe urma cuvântărilor sale minunate, ori de pe urma minunilor sau poate din amândouă pricinile. Însă atitudinea familiei de a considera că se întâmplă ceva nefiresc întărește ideea Evanghelistului că venirea lui Iisus la propovăduire s-a petrecut într-o formă extraordinară, parcă de niciunde, fără de veste.