Maica Domnului nu a trebuit niciodată să fie pedepsită, întotdeauna alegerile ei au fost bune, corecte. Dumnezeu a făcut cu ea o pedagogie și pentru aia lăsat-o în mod neînchipuit să trăiască în Sfânta Sfintelor. Erau mai multe fecioare în biserica din Ierusalim, și era o tradiție, și multe fecioare se dădeau vieții feciorelnicie și slujirii bisericii – o călugărie a femeii înainte de întruparea lui Hristos, cum se putea în Vechiul Legământ. Si ea era una din aceste fecioare și Sfântul Zaharia a introdus-o în Sfânta Sfintelor și Dumnezeu i-a dat o pedagogie, a condus-o pe copilița aceasta în ceea ce a devenit Maica Domnului.

Si cu noi face asta, în măsura în care găsește ecou pozitiv în noi. Dacă nu, metoda lui Dumnezeu nu este să ne înlănțuiască, să ne amenințe cu biciul. Ne informează însă că există și iad, ne informează că sunt și repercusiuni, și să știm ce ne așteaptă. Îi zice lui Adam: „să nu iei din pomul acela că în ziua în care vei mânca vei muri”, și-l informează pe Adam. Si de ce n-a pus Dumnezeu, cum zice Hristos mai târziu, douăsprezece mii de legiuni de îngeri împrejurul pomului, sau pur și simplu un cuvânt, ce i-ar fi împiedicat total pe Adam și Eva să întindă mâna către pom? Fiindcă Adam, dacă s-a lăsat păcălit de glasul străinului, care zice: „Dumnezeu știe de ce vă spune să nu luați, că dacă o să mâncați o să deveniți ca Dumnezeu, că o să vi se deschidă ochii”, s-a lăsat păcalit de minciună.

Si, unde era Dumnezeu când a întins mâna Eva? Unde era Dumnezeu când a primit Adam fructul de la Eva? Acolo era Dumnezeu! Dar Adam nu a știut să primească pedagogia nedureroasă a lui Dumnezeu, să fie condus de la starea în care era la înveșnicire, la desăvârșită duhovnicire. Si Adam, cu prețul unei istorii cumplite și sângeroase, așa cum cunoaștem că s-a întâmplat până la noi și în zilele noastre, cu prețul acesta, Adam, adică eu, dar și Adam cel dintâi, a învățat despre ce este vorba și să-și facă alegerile. „Vrei asta?”. Adam s-a pocăit: „Nu, nu vreau!”, și s-a pocăit o viață întreagă, cum vorbește Sfântul Siluan de pocăința lui Adam. Si pocăința asta este răspunsul omului când se întoarce. Dar calea asta, asta este ceea ce se numește în Biserica pedeapsă. Pedesis-pedeapsă tot de la ped pornește, și este educația, pedagogia, pentru copil dar care poate fi dureroasă, și poate să fie o cădere fără întoarcere.

Părintele Sofronie în cartea „Rugăciunea, experiența vieții veșnice” are un titlu: „Riscul în creație”. Dumnezeu a riscat. Si, ce îl costă pe Dumnezeu acest risc? L-a costat răstignirea, L-a costat pedeapsa, pogorârea în iad. Dar El și-a asumat-o liber, pentru că nu era alt om decât Omul-Dumnezeu care putea să se pogoare la iad, cum zicem în rugăciune: „în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul”. Ca Dumnezeu, biruitor al iadului, a ridicat firea omului de la veșnicul iad, l-a desveșnicit, și a zădărnicit cuvântul pe care îl pune Dante pe porțile iadului: „părăsiți orice nădejde toți cei care intrați aici”, și firea omului a scos-o din iad, a devenit nu numai cel Întâi născut din morți – și acuma moartea nu este decât o naștere, și El este Întâi-Născutul-, dar după înălțarea la ceruri și așezarea de-a dreapta Tatălui așteptăm cea de a Doua Slăvită și dorită Venire a Domnului.

Noi, dacă așteptăm sfârșitul lumii, să nu-l așteptam ca cei care zic: „a, ești pesimist!”. Nu! Să-l așteptam cu cel mai mare optimism! Biblia care începe cu „la început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”  se termina cu cuvintele „Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa, 22, 20). Vine Mirele Bisericii și cum să fim noi, mireasă, pesimiști? Dar, bineînțeles că, așa cum se întâmplă în viața duhovnicească, așa cum s-a întâmplat cu Sf. Siluan, înaintea marei viziuni, marei vedenii, marei descoperiri, marelui deznodământ, vine marea criză. N-a existat vedenie sau experiență duhovnicească deosebită, nici în viața Sfinților Părinti, și, în măsura noastră, nici în viața noastră, fără o criză care să o preceadă.

Si, dacă criza e mare, „…nu deznădăjdui” suflete! Criza aceea înseamnă un deznodământ pe măsură. Aș zice peste măsură, căci suferințele de acum nu sunt vrednice să se compare cu bucuria și cu slava veșniciei, pe care o câștigam prin suferințe. Așa și criza, durerea, deznădejdea, sfâșierea aia nu e vrednică să se compare cu deznodământul care va veni din pricina acelei crize. Putem să trecem din criză în criză, mai mici, mai mari, și în fiecare durere a noastră să ne obișnuim să ne agățam de nădejde – e o nevoință a noastră, în clipa aia când parcă nu mai e nicio nădejde. Dar, nu-i așa că s-a întâmplat câteodată, când poate erai în cea mai mare deznădejde, și poate a venit cineva și ți-a zis un cuvânt, poate s-a întâmplat ceva, poate ai deschis o carte și ai picat peste un cuvânt – cine știe?! – și ai înțeles ceva și, dintr-o dată, a dispărut, ceea ce te chinuia mai înainte nu mai are nicio valoare. Si zici: dar ce era chestia aia, că eu înnebuneam de deznădejde?

Si, îmi vine să zic, istoric vorbind, criza cea mare, ultima criză, marele necaz, cum se spune despre Apocalipsă și Hristos vorbește despre ea, că „în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul făpturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi” (Marcu 13, 19), că va fi ultimul necaz,  dar pe măsură e aproape o hulă, o să fie peste măsură, ultimul deznodământ.

Si vă aduc aminte de povestea care ni-o spune Sfântul Luca când era pe drum cu Cleopa, când erau zdrobiți, deznădăjduiți că iubitul lor dascăl a fost totuși prins și omorât. Si mi-a venit gândul că, oare, ce vorbeau ei, fiind așa de triști? Străinul, singurul care nu știa ce s-a întâmplat în Ierusalim, îi întreabă și ei zic: „a, nu știi ce s-a întâmplat? Prorocul ăla…”. Eu cred că ei gândeau că „dacă era proroc Acela și era puternic în cuvânt și în faptă, dacă Acela a fost un înșelător, așa cum zic mai marii bisericii noastre, dacă vine adevăratul Mesia noi cum îl vom recunoaște? Cu ce altceva ne va mai putea convinge mai mult decât Cel în care am crezut, că era Mesia? Dar, dacă era Mesia, cum de L-au prins? Cum, răul e mai puternic decât binele, lucrarea lui Dumnezeu a fost zădărnicită de răutatea lumii acesteia?” Si bănuiesc că erau într-o deznădejde de genul acesta. Când se apropie un Străin de ei, ei nu L-au observat, și Străinul îi întreabă: „dar, despre ce vorbiți?”. Si ei: „tu, habar nu ai ce s-a întâmplat aici?”. Si Străinul le arată ce era prorocit în psalmi și în proroci despre suferințele și osândirea lui Mesia. Si le destăinuiește adevăratul sens al Scripturilor, pe care nu a fost teolog sa le înțeleagă până atunci, și bănuiesc că nici prorocii, care le proroceau, nu înțelegeau pe deplin ceea ce proroceau, le zbura cuvântul ca un porumbel din gură, ca să zic așa – dar nu știu în ce măsură conștientizau ce anume înseamnă ceea ce ziceau. Si le-a destăinuit lucrurile acestea și ardea de bucurie inima lor. Si ajung la destinație, și Străinul voia să meargă mai departe, dar așa de drag le era de El, că L-au constrâns și i-au spus: „mai ramai cu noi, rămâi cu noi!”. Bun, Străinul face ascultare și rămâne cu ei. Si când Străinul începe să le frângă pâinea, dintr-o dată marea surpriză, acest Străin care nu știa ce s-a întâmplat în Ierusalim, era cel Răstignit, care acum trei zile murise și, acuma, uite-L! Și Străinul a dispărut. Atâta a vrut Hristos, să le împărtășească Bucuria Învierii.

Si cred că deznodământul de pe urmă va purta ceva din acele caracterisitici, și poate vom ajunge la o neînțelegere: „Dar cum e cu putință? Dar cum se poate întâmpla? Dar Dumnezeu este Atotputernic, unde este? De ce Dumnezeu nu face?” Cine știe sub ce formă va fi, și să nu ne smintească lucrul acesta, să ne amintim de „și nu deznădăjdui”, că uite, Dumnezeu are un plan, știe El ce face, și asta să ne fie plasă de siguranță. Si cred că surpriza pe care o vom avea o să fie, dacă pe măsura marelui necaz hulesc, o să fie dincolo de orice măsură și asta o să fie deznodământul de pe urmă, cer nou și pământ nou, și viață împreună cu Dumnezeu, unde nu mai este durere, nici întristare, nici suspin. Si asta nu fiindcă mortul ăla nu mai simte nimic, nici veselie, nici bucurie. Întristarea și suspinul nu vor mai fi, dar bucuria e veșnică, și mortul ăla poate să o simtă dacă a trăit așa încât să se mântuiască sau dacă rugăciunile noastre, ca Biserică, pot ajuta sufletul, poate încă nemântuit, să se ridice la cer.

În rezumat, este de capitală trebuință ca tot ce face omul să fie în deplină libertate înaintea lui Dumnezeu. Nu vorbesc de Stat și de legi, sau chiar și de vecinii noștri creștini, că toți suntem creștini în devenire, și unii dintre noi sunt mai aici, alții sunt mai acolo. Si judecățile noastre sunt în orice caz păcătoase, în măsura în care am judecat, că trebuie să lăsam numai pe Hristos să judece, dar, chiar dacă sunt bune și binevoitoare, tot slabe sunt, și trebuie să ne punem măsură judecata lui Hristos și după aceia să ne călăuzim.

Si e de luat aminte: mai mari, căpetenii, părinti, preoți duhovnici, cei care suntem însărcinați cu călăuzirea devenirii semenilor noștri, să nu devenim noi conștiința celui pe care îl educăm, ci conștiința lui să fie Dumnezeu, independent de mine. E greu, câteodată trebuie să mă impun, tot sunt nedesavârșiri, începând cu cei mai mici pe care trebuie să-i călăuzim, în principiu – câteodată sunt mai buni decât noi. Să avem asta în vedere: conștiința care trebuie să-l călăuzească pe cel care vreau să-l călăuzesc să nu fiu eu, ci Dumnezeu, esențial. Si, atuncea, este de neapărată trebuință ca omul liber să facă ceea ce face, liber să pășească în călătoria lui către Împărăție, căci altfel, fiecare pas care nu este liber făcut nu are valoare veșnică. Are valoare disciplinară, morală, lucrurile merg cum trebuie, ca pe roate, da, dar nu e mântuire.

Si, deci, Dumnezeu duce pe om prin pedagogie sau prin pedeapsă. Iar pedeapsa nu e că Dumnezeu s-a maniat și ne biciuiește, ca să ne învețe să nu mai facem asta, ci este urmarea alegerii mele. Am văzut asta la Sfântul Ignatie Briancianinov, care spune undeva că dacă ai aruncat un pumn de pietre în aer, ar trebui să-ți cada toate în cap, dar Dumnezeu lasă să-ți cadă din acele pietre strict atâta ca tu sa înțelegi ceva. Si una din acele pietre poate trebuia să te omoare, nu te omoară, dar te lasă să guști din calea pe care ai ales-o ca să o înțelegi, nu fiindcă S-a maniat. Dumnezeul nostru nu e mânios. Si când spunem că e zăbavnic la mânie și grabnic la milă se vorbește în termeni inteligibili nouă la toate nivelurile, dar nu este mânios. Mânia lui Dumnezeu este față de tot ceea ce este minciună, față de tot ceea ce este neadevăr, dar nu fața de păcătos. Deci pedeapsa este rezultatul a ceea ce fac eu, în care Dumnezeu îmi lasă strict necesar, ca să mă dezmeticesc. Dacă nu mă dezmeticesc, ceva mai rău se întâmplă, o piatră mai mare o să-mi cadă în cap, și dacă nu, una și mai mare, și s-ar putea să ajung într-un loc în care să nu mai pot să mă întorc. Insă, pedeapsa este rezultatul alegerilor noastre. Dumnezeu îngăduie ca numai cât e nevoie pentru devenirea mea să-mi cadă asupra-mi. Si, fie am înțeles și prin pedagogie poate înapoi să mă aducă, fie n-am înțeles și atunci prin pedeapsă trebuie înapoi să mă aducă, dar e tot dragostea lui Dumnezeu, tot ochiul blând și binevoitor al lui Dumnezeu, care mă urmărește oriunde aș fi, și care mă duce către mântuire.

Dacă ne vedem păcătoși, important e că vedem păcatul, și acesta este începutul contemplări. Si dacă acum văd păcatul, mai târziu vom vedea lumina cea nezidită și abia atunci vom înțelege că aceasta era lumina care atunci îmi dezvăluia păcatul în care trăiam, că ce altă lumină să îmi arate păcatul? Numai harul dumnezeiesc. Atunci nu vedeam lumina, acuma nu văd lumina, dar văzând păcatul să deducem că e o lumină care ni-l dezvăluie și lumina aia este harul lui Dumnezeu, este Duhul Sfânt. Care nu-L simt ca Duh Sfânt, Dumnezeu tot inexistent îmi este, Dumnezeu tot de „neînduplecat” este, tot străin – fiindcă eu sunt străin și paralel cu toate astea. Dar, dacă îmi văd păcatul, să ne insuflăm că Dumnezeu este prezent în forma aceea, aparent absentă, și să nădăjduim la mila lui Dumnezeu că ne va da un deznodământ pe măsura suferinței de acum, de a-mi vedea păcatul. Fac tot ce pot, mă spovedesc, încep prin a mă ruga, a mă spovedi, a mă împărtăși.

Vedeți și cu Împărtășania, mulți cred că dacă eu fac canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dacă mă spovedesc, asta mă mântuiește și pot acuma să mă duc să mă împărtășesc, să primesc ca pe o bombonică, fiindcă am fost copil bun. Nu! „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care pentru voi se frânge întru lăsarea/iertarea păcatelor”.  „Beți dintru acesta toți”, nu ca unii care s-au despărțit de Biserica adevărată – în catolicism numai preoții se împărtășeau și cu sângele. „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu care pentru voi și pentru mulți se varsă”. Părintele Sofronie zicea ca acel „mulți” înseamnă „toți”. „Sângele Meu care pentru toți se varsă, întru iertarea păcatelor”. Deci lăsarea, sau iertarea păcatelor, este prin Trupul lui Dumnezeu-Hristos și Sângele lui Dumnezeu-Hristos, nu efectul spovedaniei, canonului, străduințelor mele. Dar străduințele, spovedania, canonul dacă se dă – canonul ar trebui să fie un remediu pentru rana pe care a suferit-o cel care se pocăiește, remediu care îi vindecă rana. Dacă înțelegem altfel canonul suntem eretici în facerea noastră – că nu suntem eretici dacă nu ținem morțiș la erezia noastră, încă suntem ortodocși în devenire. Dar canonul și tot ce facem, spovedania, este expresia alegerii mele înaintea lui Dumnezeu. Numesc păcatul pe care l-am făcut păcat și încerc să fac ce mi se spune pentru ispășirea acestui păcat. Ispășire vine din limba slavonă spasenie, care înseamnă mântuire, mă mântuiesc de acel păcat, de acea rană, de acea boală, și atunci harul lui Dumnezeu poate da acea lăsare a păcatelor care înseamnă vindecarea de boală, de rana cu care m-am rănit.

(Extras din conferința Prărintelui Rafail Noica în biserica „Soborul Maicii Domnului” şi „Sfântul Ilie”, reşedinţă mitropolitană de la Limours, octombrie 2017)

Sursă: coloana-infinitului