Chilia lui era o dărăpănătură fără geamuri, numai cu nişte obloane vechi care nu se închideau bine. În timpul iernilor grele zăpada ajungea la înălţimea de un metru şi frigul era de nesuportat. Atunci stareţul aprindea focul într-o mică sobă din chilia sa îngheţată, mai mult pentru smerenia cugetului. Însă viscolul arunca zăpada prin crăpăturile obloanelor şi se depunea în cameră, pe jos, ca un covoraş alb. Nu aveau nici lămpi, nici candele şi nici un confort în chiliile săracei mănăstiri. „Luam o făclie, spunea Stareţul, şi citeam până dimineaţă toată Psaltirea”. Aşa se încălzea robul lui Dumnezeu, Iacov, cu focul care a încălzit şi încălzeşte pe toţi sihaştrii, pustnicii şi stâlpnicii. „Îmi este de ajuns, cugeta Stareţul, că am acoperiş deasupra capului; stâlpnicii nu aveau nici atât. Dacă eram pustnic într-o peşteră, aş fi avut condiţiile chiliei, aşa dărăpănată cum este aceasta?” Cu astfel de gânduri mă mângâiam.

(Un stareţ sfânt, fericitul Părinte Iacov – egumen al Sfintei Mănăstiri „Cuviosul David”, Editura Bunavestire, 2005, p. 40)