Părintele Arsenie revărsa mereu harul dumnezeiesc făcând și pe cei din jurul lui să simtă siguranța dumnezeiască.

Chipul său sfânt răspândea mereu har și mângâiere. Fața sa strălucea de sclipirea ascetică. S-a imaterializat din pricina nevoințelor duhovnicești mai presus de fire ce le-a făcut pentru dragostea lui Hristos, precum și din pricina multor osteneli făcute din dragoste pentru turma sa, pe care a păstorit-o 55 de ani ca un bun păstor.

Ceea ce a obosit mai mult în toți acești ani pe Părintele Arsenie, neobositul și bunul lucrător în Via lui Hristos n-a fost atât munca, cât paza în veghe a viei, deoarece Farasa era într-un loc foarte îndepărtat, iar în jurul ei erau fiarele sălbatice (țetii), care se năpusteau mereu să rupă gardul și să intre ca să o distrugă. Bunul Dumnezeu, văzând toată această agonie mare, a dezrădăcinat vițele și le-a luat împreună cu Vierul; vițele să le răsădească în via Sa cea mare din Grecia, iar pe Vier să-l ia alături de El, să se odihnească.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul, Chilia „Bunei - Vestiri” Scitul Lacul, Sfântul Munte Athos 1999, pp.66-67)