Chiriași în propria viață: hambare pline, suflet fără loc
Cea mai înfricoșătoare singurătate a bogatului începe în clipa în care toate lucrurile îi aparțin și nimeni nu mai are loc lângă ele. A avut proprietăți, dar n-a construit comuniune. A strâns bunuri, dar n-a adunat oameni. A avut recolte, dar n-a avut sărbătoare. Și să nu ne grăbim să-l judecăm. Îl întâlnim în fiecare zi. Îl întâlnim în oglindă. Îl întâlnim în omul care și-a cumpărat casa și nu mai primește pe nimeni în ea de teamă să nu-i strice ceva. În părintele care strânge pentru copii, dar nu mai are timp să stea cu ei. În cel care își amână bucuria până când va termina ratele, proiectele, investițiile, renovarea, încă o etapă, încă un prag.
Omului din parabolă i-a rodit țarina. Să nu trecem prea repede peste amănuntul acesta. N-a pus foc hambarelor nimănui, n-a intrat noaptea în grădina vecinului, n-a scos pâinea din gura săracului cu mâna lui. A semănat, a așteptat, a muncit, iar pământul i-a răspuns cu o generozitate scandalos de mare. Hristos nu-i reproșează recolta. Îi pune sub lentilă destinația ei. Omul avea grâu pentru o mulțime de guri, dar în mintea lui nu mai încăpea decât una: a lui.
În acest punct se produce prima catastrofă, fără surle și trâmbițe. Țarina se lărgește, sufletul se contractă. Pământul îi oferă mai mult decât ceruse, iar omul devine mai puțin decât fusese. Recolta crește exponențial, orizontul lui uman intră într-o inexplicabilă recesiune. Câtă vreme a avut puțin, a locuit, cel mai sigur, într-o lume cu oameni. Când a avut mult, lumea a început să i se pară o problemă de depozitare. „Ce voi face, că n-am unde să-mi adun roadele?”. Priviți întrebarea. Omul are o problemă de abundență și o rezolvă printr-o criză de imaginație. Îi lipsește spațiul, nu grâul. Îi lipsește perspectiva, nu recolta. Niciun moment nu-i trece prin minte că surplusul ar putea deveni pâinea altcuiva.
Nicio fărâmă de imaginație nu-l poartă spre casa în care cineva numără ultimele grame de mălai, spre mama care împarte o felie în trei, spre bătrânul care a făcut armistițiu cu foamea să nu mai deranjeze pe nimeni. În universul lui, toate problemele au devenit probleme de capacitate. Și-atunci ia o hotărâre: „Voi strica jitnițele mele și mai mari le voi zidi”. Ca să păstreze totul, trebuie să dărâme ceva. Ca să nu piardă nimic, trebuie să distrugă. Ca să-și salveze surplusul, își demolează propriile hambare. Iar noua construcție nu va adăposti mai mulți oameni, ci mai mult... grâu. Este arhitectura egoismului în forma ei cea mai pură: edificii tot mai încăpătoare în care încape tot mai puțină umanitate.
Grâul, între timp, își așteaptă destinul. El nu s-a născut pentru hambar. Hambarul este o escală a grânelor, spunea Antoine de Saint-Exupery, nicidecum capătul lor de linie. Grâul trebuie să ajungă făină, făina pâine, pâinea la masa cuiva. Între brazdă și gura flămândă există o întreagă geografie a darului. Omul acesta a întrerupt călătoria. A confiscat destinația și a transformat provizia în proprietate definitivă. A pus lacăt pe ceea ce fusese menit să tranziteze, să rămână în flow. Și acum vine partea cea mai tulburătoare, „Și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te!”. Omul vorbește sufletului: dielogízeto en heautō. Își vorbea în sine. Dia-lógos, cuvântul care trece printre doi. Dar doi nu erau. A ținut o conversație cu un perete și a botezat-o gândire. Citește parabola de sus până jos și nu găsești un glas străin până la ultimul vers. Fără secerători, deși cineva a secerat „oceanul” acela. Fără nevastă, fără copii, fără vecin, fără sărac la poartă, fără măcar un moștenitor căruia să-i lase ruina. Cea mai bogată viață din Evanghelii are inventarul complet și interlocutori zero. Un om și-a umplut hambarele și și-a golit lumea. Așadar, bogatul își convoacă sufletul la o ședință de bilanț și îi prezintă situația patrimonială. Îi comunică faptul că viitorul este asigurat. Îi repartizează hrană, băutură, odihnă, veselie. Îi promite ani. Mulți ani!
La final Dumnezeu intervine cu un singur cuvânt: „Nebune!”. Nu-i spune hoț. Nu-i spune exploatator. Nu-i spune risipitor. Îi spune nebun. În limbajul biblic, nebunia aceasta are o gravitate aparte: omul își organizează întreaga existență ca și cum Dumnezeu, moartea și veșnicia ar fi niște accidente administrative, niște inadvertențe care nu intră în calculul său. „În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”. În această noapte! Nu peste zece ani, nu după ce termină construcția hambarelor, nu după ce își încheie toate proiectele. În această noapte. Omul își făcuse provizii pentru mulți ani, dar nu avea în proprietate nici măcar noaptea care urma. Își calculase recolta, capacitatea de stocare, consumul și confortul. Uitase să calculeze singurul lucru care nu se lasă calculat: clipa în care va trebui să-și facă bagajul.
Ce ironie metafizică! A zidit hambare ca să-și adăpostească viitorul și n-a găsit un singur loc în care să-și adăpostească veșnicia. Iar întrebarea care urmează este de o „cruzime” dumnezeiască: „Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”. Ale cui? Toată viața ai spus „ale mele”. Pământul meu, grâul meu, hambarele mele, roadele mele, sufletul meu. Ai pus pronumele posesiv peste aproape întreaga creație și ai ajuns să crezi că gramatica proprietății poate înlocui ontologia darului. Într-o singură propoziție, Dumnezeu îți suspendă toate drepturile de proprietate. Ce ai strâns va continua să existe, numai că tu nu vei mai fi acolo. Hambarele vor rămâne în picioare, grâul va fi cântărit, pământul va fi lucrat de alții, iar numele tău va deveni o amintire printre niște lucruri pe care nu le-ai putut lua cu tine. Cea mai înfricoșătoare singurătate a bogatului începe în clipa în care toate lucrurile îi aparțin și nimeni nu mai are loc lângă ele. A avut proprietăți, dar n-a construit comuniune. A strâns bunuri, dar n-a adunat oameni. A avut recolte, dar n-a avut sărbătoare.
Și să nu ne grăbim să-l judecăm. Îl întâlnim în fiecare zi. Îl întâlnim în oglindă. Îl întâlnim în omul care și-a cumpărat casa și nu mai primește pe nimeni în ea de teamă să nu-i strice ceva. În părintele care strânge pentru copii, dar nu mai are timp să stea cu ei. În cel care își amână bucuria până când va termina ratele, proiectele, investițiile, renovarea, încă o etapă, încă un prag. În omul care a muncit patruzeci de ani ca să-și permită, în sfârșit, să trăiască și descoperă că anii aceia nu se mai întorc. În cel care are o pivniță plină și o masă la care nu mai vine nimeni. În cel care a păstrat atât de bine lucrurile, încât n-a mai apucat nimeni să se bucure de ele. Nici măcar hambarele nu trebuie să fie din lemn, piatră sau beton. Unele sunt din bani, altele din fotografii, din cuvinte nerostite la timp, din iertări tergiversate, din îmbrățișări trecute pe modul eco, din bucurii puse la păstrare pentru o zi mai potrivită.
Avem depozite întregi de viață pe care n-am îndrăznit s-o trăim. Păstrăm până și iubirea, de parcă ar fi un bun perisabil care trebuie consumat cu măsură. Evanghelia nu ne cere să disprețuim grâul. Nici munca, nici gospodăria, nici agoniseala, nici grija pentru ziua de mâine. Ne cere ceva infinit mai greu: să nu confundăm mijloacele cu destinația, să nu transformăm darurile în ziduri, să nu ne construim o existență atât de bine asigurată, încât să nu mai rămână nicio ușă deschisă pentru altcineva. Căci Dumnezeu nu ne întreabă cât de mari ne-au fost hambarele. Ne întreabă ce am făcut cu ceea ce ne-a fost încredințat. Câtă pâine a plecat din mâinile noastre. Câte vieți au respirat puțin mai ușor pentru că am trecut prin ele. Câte suflete au găsit în preajma noastră un loc în care să nu le fie rușine că au nevoie.
Iar ultima propoziție a Mântuitorului răstoarnă definitiv contabilitatea bogatului: „Așa se întâmplă cu cel ce își adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu”. Să te îmbogățești în Dumnezeu! Ce expresie uluitoare! Să ai mai mult din ceea ce nu se poate depozita. Să fii proprietarul unei generozități care te lasă mai bogat tocmai după ce ai dăruit. Să lași în urma ta mai multe pâini decât hambare, mai multe amintiri decât inventare, mai multe chipuri zâmbitoare decât acte de proprietate. Fiindcă grâul pe care l-ai ținut pentru tine va trebui să-l lași. Pâinea pe care ai rupt-o cu altcineva va rămâne, într-un fel pe care numai Dumnezeu îl știe, în veșnicie. Și mă întorc la începutul parabolei: omului acestuia i-a rodit țarina. Ce păcat că, în tot belșugul acela, n-a mai rodit și sufletul. Să nu ajungem oameni cu hambare încăpătoare și suflete fără loc pentru nimeni. Să nu ne trezim într-o bună noapte proprietarii unei averi întregi și chiriași în propria viață. Grâul adunat „rămâne singur” (Ioan 12, 24) în urma ta. Dar pâinea dăruită ajunge înaintea ta, acolo unde iubirea întâlnește veșnicia.
Sărbătoarea – timp al întâlnirii cu Dumnezeu și cu aproapele
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro