(Vineri seara, la Pavecernița Mare, în prima săptămână a Postului Mare)

Zis-a Domnul către ucenicii Săi:  Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă. (Ioan 15, 1-7)

Virtuțile tematizate în prima săptămână a Postului Mare la citirea Evangheliilor sunt: lepădarea grijilor lumești, milostenia, rugăciunea, credința și cererea curată către Dumnezeu. Ele sunt tot la fel de importante ca postul abia început sau, mai bine spus, postul primește valoare atunci când e însoțit de aceste comori duhovnicești. Iar în final, în vinerea acestei săptămâni, se citește un fragment din Evanghelia după Ioan referitoare la menținerea legăturii noastre cu Domnul Hristos.

Textul evanghelic al acestei pavecernțe din prima vineri din Post mai este rânduit a se citi la Sfânta Liturghie din lunea săptămânii a șaptea după Sfintele Paști, fiind vorba despre un fragment din cuvântarea Domnului către ucenicii Săi, la Cina cea de Taină, care se întinde pe nu mai puțin de capitole ale Sfintei Evanghelii după Ioan (14-17). Dacă într-o altă lungă cuvântare, cunoscută sub numele de Predica de pe Munte (Matei 5-7) Iisus împărtășește ucenicilor, aflați la începutul „stagiului” lor în special învățături de ordin practic, atunci aceste cuvinte adresate acelorași ucenici, cu puțină vreme înainte de Sfintele Sale Patimi, au o intensitate aparte, tainică nu în sensul că ar fi vorba de împărtășirea unor secrete, ci că le descoperă câte ceva din Împărăția cerească.

După ce le vorbește despre faptul că doar prin El pot ajunge la Dumnezeu-Tatăl și că va pleca curând la Tatăl, de unde Îl va trimite în lume pe Duhul Sfânt-Mângâietorul, Domnul Hristos fiind conștient că cele pe care împărtășește despre Sine și despre misterul relației din sânul Sfintei Treimi nu sunt ușor de înțeles, se folosește de metafora viței de vie, a mlădițelor și a lucrătorului. Faptul că El Se numește pe sine „Vița cea adevărată” înseamnă că roada învățăturii Sale este cuvântul Evangheliei, care rodește în inimile oamenilor. Vița adevărată nu este altoită, ci planta originală. Aceasta înseamnă că Evanghelia propovăduită de Hristos este Adevărul divin însuși, iar Cel care face să lucreze în noi cuvintele Evangheliei, numit „lucrătorul”, este însuși Dumnezeu-Tatăl, Care are grijă ca vița să dea roadă bună. Mlădițele sau lăstarii cei buni care vor fi cultivați și protejați sunt toți cei care ascultă și urmează Cuvântul dumnezeiesc și astfel dobândesc mântuirea. Și mlădițele rodesc la rândul lor alte mlădițe, adică  oamenii buni aduc și ei pe alții la mântuire.

Mântuitorul le spune ucenicilor Săi: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”, numindu-i astfel fiindcă ei se află în dependență față de Învățătorul lor. Prin contrast, lăstarii neroditori, adică acei oameni care nu împlinesc legea dumnezeiască, vor fi tăiați și aruncați în foc, adică nu vor mai fi părtași la bucuria raiului. Este un lucru firesc faptul că mlădița, crescută din tulpină, „nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță”. Orice creangă tăiată dintr-un copac se usucă, chiar dacă pentru puțină vreme rămâne poate încă verde. Primăvara unele crengi îmbobocite chiar înfloresc, puse într-o vază cu apă, dar curând ele tot se vor usca, nedându-și rodul, fiindcă au fost tăiate de la sursa lor. Aceasta înseamnă că atunci când ne rupem de Hristos, adică prin păcatele noastre ne împotrivim lui Dumnezeu, pieirea este aproape. Deși poate sună a amenințare sau ultimatum, lucrurile sunt cât se poate de firești. Atât noi, oamenii, cât și întreaga creație, trăim fiindcă viața noastră e conectată la sursă, la Dumnezeu. Hristos mai atenționează pe ucenici, dar și pe noi, urmașii lor după 2000 de ani, că nu putem face nimic de la noi. Totul este har, totul e darul lui Dumnezeu. Așa se spune și în psalmul vecerniei, „lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce” (Ps. 103, 30). Fără duhul dumnezeiesc totul nu este decât materie moartă, fără suflare și fără dinamică, fără posibilitatea de a mișca și a lucra.

Din ultimul verset înțelegem cum anume știm că suntem mlădițe adevărate ale lui Hristos și că vom da roade bune, anume: dacă rămânem întru Hristos, adică în Biserica Lui, sau altfel spus întru dragoste creștinească pentru aproapele. De aceea poate spune în continuare: „cuvintele Mele rămân întru voi” adică poruncile lui Iisus devin însăși ființa noastră, scopul existenței noastre. Iar dacă suntem plini de cuvintele lui Hristos, atunci ceea ce vom cere ni se va da. Aici nu este vorba despre clișeul „împlinirea tuturor dorințelor” pe care adesea îl asociem atunci când urăm cuiva, de ziua sa de naștere, „La mulți ani”. Dorințele celor care sunt alături de Dumnezeu nu pot fi decât dorințe bune, care implică întotdeauna dragostea celuilalt și nu se opun bunei viețuiri a celorlalți oameni. „Iubește și fă ce vrei”, spunea odinioară Sfântul Augustin, marele ierarh al Hiponei, vorbind despre libertatea creștinului care e ancorată în iubire, singura poruncă a lui Hristos. Și continua astfel: „Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieși decât bine”. Evident, acest citat al fericitului părinte al creștinismului apusean ne duce cu gândul tot la sursa vieții, rădăcina, sau cum citim în Evanghelia de azi, Vița din care ies mlădițele. Orice opoziție, orice sentiment de ură, orice dispreț față de celălalt, superioritatea egoistă față de celălalt, ideea că eu sunt mai drept sau mai desăvârșit decât celălalt, toate acestea nu au cum să fie roade bune izvorâte din Vița cea adevărată, pentru că ele rănesc dragostea. Iar rănile împotriva dragostei ne frânează în urcușul nostru către Tatăl cel ceresc.

Astfel, postul își găsește împlinirea în întâlnirea noastră cu Hristos. La fel și milostenia, rugăciunea, faptele bune. Fără Hristos, postul este doar o dietă motivată filosofic, iar virtuțile doar valori etice. Dar îndreptate către Dumnezeu, toate faptele și simțirile noastre tind către normalitate, au un sens real.