Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului? Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume înţeles de taină. El e atât de ziditor că dragostea de aproapele şi dorinţa ca el să capete folos duhovnicesc nu ne îngăduie să-l trecem sub tăcere.

Mormântul este inima noastră. Inima a fost cândva biserică; ea s-a făcut mormânt. În el intră Hristos prin taina Botezului ca să sălăşluiască întru noi şi să lucreze întru noi. Atunci inima este sfinţită ca biserică a lui Dumnezeu. Noi îi răpim lui Hristos putinţa de a lucra atunci când dăm viaţă omului nostru celui vechi, când lucrăm mereu după imboldul voii noastre căzute, al raţiunii noastre otrăvite de minciună. Hristos, Care a fost adus prin Botez în suflet, continuă să rămână în noi, dar este ca rănit şi omorât de purtarea noastră. Biserica nefăcută de mână a lui Dumnezeu se preface în mormânt strâmt şi înunecos. La intrarea acestuia este prăvălită o piatră mare foarte. Vrăjmaşii lui Dumnezeu pun la mormânt strajă, pecetluiesc deschizătura astupată cu piatra, legând prin pecete piatra de stâncă pentru ca, în afara greutăţii, şi pecetea să nu îngăduie nimănui a se atinge de piatră. Vrăjmaşii lui Dumnezeu veghează ei înşişi asupra pazei mortului! Ei au născocit şi au rânduit toate piedicile cu putinţă pentru a preîntâmpina învierea, pentru a o împiedica, pentru a o face cu neputinţă. Piatra este acea boală a sufletului prin care se păstrează neatinse toate celelalte boli, şi pe care Sfinţii Părinţi o numesc nesimţire.

„Ce fel de păcat este acesta? Nici nu am auzit de el“, vor spune mulţi. După definiţia Părinţilor, nesimţirea este starea de moarte a simţurilor duhovniceşti, este moartea nevăzută a duhului omenesc în ce priveşte lucrurile duhovniceşti, el fiind totodată pe deplin viu faţă de lucrurile materiale. Se întâmplă uneori ca, în urma unei îndelungate boli trupeşti, să se cheltuiască toate puterile, să pălească toate calităţile trupului: atunci boala, neaflând hrană, încetează să mai sfâşie trupul; ea îl părăseşte pe bolnav, lăsându-l istovit, ca mort, neînstare să facă nimic din pricina istovirii de către suferinţe, din pricina cumplitei, mutei stări bolnăvicioase care nu se vădeşte prin nici o suferinţă aparte. Acelaşi lucru are loc şi cu duhul omenesc. Viaţa nepăsătoare petrecută vreme îndelungată în mijlocul împrăştierii statornice, în mijlocul păcatelor statornice săvârşite de bună voie, în uitare de Dumnezeu, de veşnicie, în neluare-aminte sau în luare-aminte cât se poate de superficială la poruncile și învățăturile Evangheliei: ei bine, acestă viață răpește duhului nostru împreună-simțirea față de lucrurile duhovnicești, îl omoară în privința lor. Fară a înceta să mai ființeze, acestea sunt pentru el ca și cum n-ar fi, întrucât viața lui în ce le privește a încetat: toate puterile lui sunt îndreptate numai spre material, spre vremelnic, spre deșertăciune, spre păcat.

(Sf. Ignatie Briancianinov, Predici, Predică în Duminica Mironosițelor, p. 125-126)