În condiții normale, dreptul de a săvârși botezul îl au numai episcopii și preoții. Numai în lipsă de preot, pentru a nu rămâne cineva nebotezat, poate boteza și monahul simplu sau diaconul, iar la caz de mare nevoie – ca, de exemplu, când pruncul e în primejdie să moară nebotezat – poate să boteze orice creștin ortodox, bărbat sau femeie, și chiar părinții pruncului, prin împlinirea ritualului sumar care constituie partea esențială a slujbei botezului, adică afundând pruncul de trei ori în apă curată (în lipsă de apă, numai stropindu-l) și rostind de fiecare dată formula sacramentală: „Se botează robul/ roaba lui Dumnezeu (x), în numele Tatălui..., Amin” etc. În acest caz, dacă cel botezat astfel supraviețuiește, preotul va completa ulterior restul slujbei botezului, după rânduiala obișnuită (dar numai de la afundare înainte).

Afară de botezul prin apă, mai este și botezul sângelui și botezul dorinței. Cel dintâi este însuși martiriul, deoarece numele lui Hristos, care ține loc de botez valid – chiar dacă martirul nu a fost botezat, dar a încetat din viață în chinuri. Iar cel de al doilea este dorința fierbinte a cuiva de a se mântui și nu a apucat a primi botezul. În aceeași situație au fost profeții Vechiului Testament și bărbații mari de atunci, venerați de Biserică între sfinți.

După o veche credință, în condiții normale, preotul ar fi de preferat să nu săvârșească botezul propriului său copil, deoarece în acest caz l-ar naște de două ori: o dată pentru viața fizică (trupească) și altă dată pentru cea spiritulă. Dar în lipsă de alt preot, poate să-și boteze pe propriul său copil.

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, EIBMBOR, pp. 396-397)