Fericiţi cei săraci cu duhul, fiindcă a lor este Împărăţia Cerurilor, a zis Domnul Hristos. Pe tine te descumpăneşte acest lucru. Descumpănirea ta vine din faptul că încurci debilitatea mintală a oamenilor slab dezvoltaţi cu sărăcia pe care o laudă Hristos.

Sărăcia duhovnicească, altfel spus, frângerea inimii, este o însuşire a celor mai bune minţi pe care le-a avut lumea. Este conştiinţa nimicniciei proprii înaintea măririi lui Dumnezeu, conştiinţa murdăriei proprii înaintea curăţiei lui Dumnezeu, conştiinţa deplinei atârnări proprii de nemărginita putere a Domnului.

Împăratul David a grăit despre sine: eu vierme sunt, şi nu om - iar împăratul David nu era debil mintal, ci a fost o minte bogată şi genială. Fiul lui, preaînţeleptul Solomon, a scris: nădăjduieşte către Domnul cu toată inima ta, şi pe înţelegerea ta să nu te bizui. Asta înseamnă a fi sărac cu duhul, şi anume a te încredinţa întreg lui Dumnezeu, iar în sine a nu crede.

Fericit este cel care e în stare a mărturisi fără făţărnicie: „Puterea mea este neputincioasă, înţelegerea mea nevolnică, voinţa mea şovăielnică - Doamne, ajută-mi!”

Sărac cu duhul este sfântul care, precum apostolul Pavel, poate să spună: eu de nimic nu ştiu, fără numai de Hristos! Sărac cu duhul e savantul care, precum Newton, recunoaşte că neştiinţa sa este nemărginit mai mare decât ştiinţa sa.

Sărăcia cu duhul este antipodul desăvârşit al trufiei şi laudei de sine. De prosteasca, foarte prosteasca trufie şi de pierzătoarea laudă de sine a vrut Hristos să ne păzească atunci când i-a lăudat pe cei săraci cu duhul.

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi- scrisori misionare, traducere Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, p. 19)