În prima zi din octombrie se îngrămădesc mai multe sărbători  precum roiurile de frunze îngălbenite ale molaticei toamne se ghemuiesc sub călcâiele timpului ce se deapănă.  În primul rând, serbăm Acoperământul Maicii Domnului în amintirea  minunii  petrecute  la 1 octombrie 911 în Biserica Vlaherne din Constantinopul, când Sfântul Andrei și Epifanie au văzut-o pe Maica Domnului după o noapte întreagă de priveghere cum acoperea cu Sfântul ei omofor poporul care stătea la rugăciune în biserică. Apoi, la 1 octombrie, serbăm în calendarul ortodox pe lângă alți sfinți pe Cuviosul Roman Melodul, trăitor în veacul al VI-lea care, potrivit sinaxarului, în noapte a Crăciunului, pe când dormea, a primit de la Maica Domnului  o foaie de hârtie  spre mâncare, prin care s-a înțelepțit și a început a compune cântări de laudă  lui Dumnezeu, sfinților Săi, dar și Maicii Domnului.

De mai bine de trei decenii, tot la început de brumărel, s-a statornicit Ziua Internațională a Muzicii în urma deciziei luată de Consiliul Muzical Internațional, for în cadrul UNESCO la propunerea lui Yehudi Menuhin, celebru violonist și dirijor american, ucenic devotat genialului nostru român George Enescu. O fi știind maestru Menuhin de sărbătoarea dedicată Maicii Domnului de la începutul lui octombrie? Bănuiesc că nu!  Decizia lui tind să cred că a fost însă una inspirată.  Aşadar, în aceeaşi zi, o sărbătoare dragă  închinată Maicii Domnului, un sfânt care a compus cântări  Preasfintei Fecioare Maria, dar și o celebrare laică dedicată  muzicii sau rolului ei în formarea noastră spirituală şi culturală.

Pe bună dreptate se pune întrebarea: e coincidență sau providență? Toate cele trei sărbători ale începutului  de octombrie au ceva în comun, muzica. Maicii Domnului i-au fost închinate cele mai alese compoziții muzicale, Sfântul Roman Melodul a compus muzică prin care a preaslăvit pe Dumnezeu și sfinții lui, iar fixarea  unei zile speciale muzicii are rolul de a conștientiza umanitatea de rolul important pe care îl are muzica în viața noastră căci ea reprezintă vorbire mondială și modalitate de comunicare a tuturor oamenilor indiferent de timp, spațiu, proveniență socială, culturală și economică. Dintotdeauna muzica a fascinat, căci omul, în structura lui primordială, este o ființă muzicală. Spunea cineva foarte frumos că omul, într-o atemporală fraternitate cu îngerii în rai, a învățat să cânte de la ei căci îndeletnicirea de căpătâi a puterilor cerești este să preaslăvească pe Dumnezeu. Prin cântare omul se aseamănă îngerilor atunci când cântă căci încearcă prin muzică să aducă slăvire Creatorului său. Dacă am privi în istoria tuturor popoarelor am găsi fără tăgadă un lucru comun, muzica, fapt care l-a determinat pe marele gânditor al Antichității, Platon să afirme: „ muzica este o lege morală; ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt imaginaţiei, înălţând  spre tot ceea ce este bun, drept şi frumos. Are o formă nevăzută, dar uimitoare, veşnică.”

De-a lungul timpului muzica a căpătat forme cu totul deosebite născându-se genuri muzicale care au împăcat preferințele multor categorii de persoane: blues, jazz, muzica ambientală, muzică clasică, muzică dance, latino, reggae, pop și multe alte forme mai moderne, acestea din urmă reprezintând chiar vorbind despre momentele de criză spirituală și culturală care pândește astăzi umanitatea. Pe măsură ce ne dezvoltăm, iar  generaţiile se perindă pe portativul istoriei, preferinţele muzicale ale omului se pot schimba. Unele piese din muzica modernă de azi, pe care unii le consideră disonante, pot ajunge încântătoare pentru oamenii de mâine, la fel cum poate că o compoziție muzicală neprețuită în trecut astăzi cunoaște gloria. Cu toate acestea există totuşi un gen de muzică care dăinuie  fără ca să „îmbătrănească”. Este muzica noastră bisericească. Despre acest gen de muzică aş vrea să fac vorbire aici.

Fiecare dintre noi iubeşte un anumit gen de muzică şi, influenţaţi de aceasta tindem să credem, uneori eronat, că respectiva muzică este cea mai deosebită, exprimă cel mai fidel trăirile umane. Daţi-mi voie să cred şi să mărturisesc că muzica noastră bisericească este cea mai autentică muzică care redă în mod plenar „fondul sonor al profunzimilor umane”. Având toată preţuirea pentru creaţii muzicale de o rară sensibilitate şi frumuseţe, totuşi nu cred că poate exista o muzică mai măiestrită, mai încântătoare, decât cea care îl preamăreşte pe Dumnezeu. Aşadar, sensul cel mai înalt posibil al muzicii este atunci cînd reuşeşte să stabilească punţi de comunicare a omului cu cel care L-a creat, când realizează o emoționantă și mult așteptată întâlnire dintre om și Prototipul său. De multe ori cuvintele, stihurile nu pot să redea deplin emoţia şi tainele credinţei. Or, tocmai aici intervine salvator muzica bisericească. Ea îl poartă pe om dincolo de sensurile limitate ale acestei lumi, făcându-l să guste din tainele dumnezeirii. De aceea, cântarea bisericească însoţeşte şi însufleţeşte toată viaţa liturgică a Bisericii, devenind „purtătorul de cuvânt” al rugăciunilor înălţate către Dumnezeu sau limba cu care omul vine să-l întâmpine pe Dumnezeu, devenind totodată şi  ofrandă plăcută Domnului, dar și o expresie a sufletului credincios şi evlavios. Într-un cuvânt muzica bisericească reprezintă lumina credinţei izvorâtă din armonii sonore.