Buna Vestire este minunea minunilor sau, cum se spune în Acatist, „începătura minunilor lui Hristos”. Pentru omul obișnuit, locuitor, după pierderea Raiului, în această „vale a plângerii” (Psalmi 83, 7), învierea din morți este minunea care copleșește și însuflețește cel mai mult. Pentru cel ce caută însă la rostul creației, al omului, Întruparea Fiului lui Dumnezeu este Taina ce cutremură și uimește peste fire. Iisus Hristos, fiind și Dumnezeu, nu doar Om, era firesc să nu poată fi ținut de moarte și să învieze, să zdrobească porțile iadului și să unească din nou, după cele trei zile, sufletul cu trupul Său. Dar ca Dumnezeu să se facă Om, Creatorul să-Și asume condiția creaturii, Fiul lui Dumnezeu să devină și Fiul Omului – aici e ceva cu anevoie de conceput. Și nu poate fi înțeles cu mintea, lămurit prin concepte, ci numai trăit în duhul adevăratei iubiri. Căci numai Dragostea poate birui prăpastia dintre necreat și creat.

Există, din păcate, mai degrabă o înțelegere greșită a Întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul, considerându-se că ea a fost necesară pentru a-l mântui pe omul căzut din neascultare. Cu alte cuvinte, căderea lui Adam ar fi „forțat” Întruparea Celui numit Noul Adam. Altfel spus, căderea omului ar avea, de fapt, valențe pozitive pentru că, iată, ne-a adus minunatul dar al Întrupării Celui ce S-a făcut asemenea nouă. Mitropolitul Hierotheos Vlachos combate această viziune în lucrarea sa „Predici la marile sărbători” (Editura Cartea Ortodoxă/ Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004) și sintetizează, în câteva pagini, gândirea patristică asupra acestei teme. 

În fapt, Întruparea era planul lui Dumnezeu dinainte de crearea lumii. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață că Întruparea „este planul sfânt pentru care s-au făcut toate, care de la început a fost gândit și nu a survenit ca urmare a ceva (…) Pentru acest scop a creat Dumnezeu substanța tuturor lucrurilor, acesta a fost mai ales scopul proniei și al planurilor lui Dumnezeu și oglindirea întregii zidiri”. 

Iar Sfântul Grigorie Palama subliniază faptul că primul om a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26-27), cu un scop stabilit încă dinainte, și anume „pentru a putea să Îl încapă pe Cel care îi este arhetip”. Așadar, și dacă omul nu ar fi căzut, pentru a dobândi îndumnezeirea era absolut necesar ca Fiul lui Dumnezeu să asume în Ipostasul Său și firea omenească. Altminteri, niciodată nu s-ar fi putut trece bariera dintre creat și necreat.

Prin căderea omului s-au mai adăugat însă la ceea ce era gândul de mai înainte de veci al lui Dumnezeu și celelalte lucrări ale Mântuitorului: Patimile, Răstignirea, Moartea și Învierea, ca să se poată împlini sau jalona, astfel, traseul dintre Întrupare și Înălțare.

Să reflectăm puțin la implicațiile în viața fiecăruia dintre noi a acestui adevăr dogmatic. Dumnezeu le-a făcut pe toate bune. Răul nu are consistență, este doar întrebuințarea greșită a celor încredințate nouă de Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu-Și schimbă planul Lui cu fiecare dintre noi – care e un plan minunat – ci doar, din negrăita Sa dragoste, Se „adaptează” continuu la slăbiciunile și căderile noastre. Încă dinainte de Întruparea Sa, omul era conștient de această purtare de grijă a lui Dumnezeu, încât Psalmistul exclamă: „de mă voi coborî în iad, de față ești” (Psalmi 138, 8)! Pătimește pentru noi până la Cruce, dar nu renunță la noi. Nu doar că S-a întrupat, dar El Se coboară mereu până la nivelul cel mai de jos la care putem noi cădea, căutând să ne spele picioarele precum ucenicilor la Cina cea de Taină. Cina este icoana Sfintei Liturghii în care, astăzi, primim Însuși Trupul și Sângele Său. Într-unul dintre troparele pe care ar trebui să le citim chiar înainte de cuminecare, spunem: „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hris­­­toase, și m-ai schimbat cu dumne­zeiasca Ta dragoste” – aici este esența autenticei pocăințe.

Sfântul Nicodim Aghioritul, urmând o tâlcuire a Sfântului „Grigorie cel Mare, Arhiepiscopul Thessalonicului”, merge și mai departe și susține că „întregul univers (și lumea spirituală, și cea materială) a fost creat în acest scop, adică pentru Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu și, de asemenea, Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, a fost făcută pentru Domnul nostru Iisus Hristos; și în felul acesta s-au desăvârșit străvechea voie și scopul cel dintâi al lui Dumnezeu, prin faptul că toate s-au recapitulat întru Hristos și zidirea s-a unit cu Ziditorul ei, nu ființial (…), ci prin mijlocirea acestui ipostas, care este gradul suprem de unire a acestora” (Sfântul Nicodim Aghioritul, „Războiul nevăzut”, Editura Sophia, 2023, p. 212).

Hristos a luat Trup din „curatele sângiuri” ale Fecioarei Maria; după o expresie a Fericitului Augustin, „carnea lui Hristos este carnea Mariei”. Trupul Maicii Domnului, numită și noua Evă, este pentru noul Adam, Hristos, ceea ce a reprezentat acea „țărână din pământ” (Facerea 2, 7) din care a fost creat primul om, Adam cel vechi. Iată de ce Maica Domnului are un loc atât de însemnat în viața și în mântuirea creștinilor! Dumnezeu nu S-ar fi putut întrupa dacă nu ar fi existat o făptură cu o viață atât de curată precum Fecioara Maria, cea crescută, după cum ne spune Sfântul Grigorie Palama, în sfânta sfintelor din templul de la Ierusalim, acolo unde doar arhiereul putea intra, și acesta doar o dată pe an. Ea putea să refuze chemarea lui Dumnezeu, să nu primească vestea dată de Arhanghelul Gavriil. Dar tocmai pentru că dobândise adevărata libertate, a rostit în chip firesc acel: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Nu doar Maicii Domnului, ci și nouă ne respectă Dumnezeu „cu sfințenie” libertatea și nu împlinește nimic peste voia noastră sau dacă noi nu dorim să conlucrăm. Nu e suficient să punem pe un pomelnic anumite cereri, fie ele și pline de evlavie, sau să se roage pentru noi preoții Bisericii, dacă noi înșine nu ne deschidem pământul inimii și nu primim sămânța Cuvântului pe care să-l punem apoi în lucrare.

Să mai notăm un lucru de folos pentru noi. Maica Domnului, ascultând pe Arhanghelul Gavriil, „s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?” (Luca 1, 29). Ea nu s-a mirat, așadar, de prezența arhanghelului – una, de altfel, cu care se obișnuise pe vremea când locuia în sfânta sfintelor, ci de cuvintele sale. Din smerenie reacționează așa, pentru că ea nu se vedea pe sine ca fiind cea „binecuvântată între femei”. 

Iar după ce află că „va lua în pântece” și va naște pe „Fiul Celui Preaînalt”, ea vine cu următoarea replică: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1, 34). Aici nu e vorba despre îndoială, precum a fost la Zaharia, care a rămas mut până ce s-a născut Ioan, cel ce a devenit Botezătorul Domnului. Maica Domnului nu cere semn, ci doar își afirmă fecioria și dorința de a rămâne mereu unită cu Dumnezeu. E ca și cum ar fi spus: „Eu nu știu și nici nu vreau să știu de bărbat”. Iar când Arhanghelul Gavriil o asigură că nu e nevoie de sămânță bărbătească pentru zămislire, ci că totul se va face cu lucrarea Duhului Sfânt și cu „puterea Celui Preaînalt”, atunci Fecioara Maria își asumă cu mult curaj această sarcină pentru care știa că va putea fi suspectată și chiar blamată de cei din jur, mai ales de Dreptul Iosif, cel care veghea asupra sa în calitate de logodnic.

De la Maica Domnului mai învățăm, așadar, să cultivăm libertatea autentică și gândul smerit; să primim, fără a pune la îndoială, cuvântul lui Dumnezeu, dar și să cercetăm cu prudență cele ce ni se înfățișează ochilor minții sau inimii noastre. În aceste vremuri mai degrabă tulburi, râvna și curajul mărturisirii trebuie dublate de discernământul duhovnicesc, virtutea fără de care putem lesne rătăci.