O neputință, o suferință pe care o avem adesea în parohiile noastre este incapacitatea noastră, a credincioșilor de a fi în comuniune unii cu alții. Nu de puține ori remarcăm acest lucru chiar și la credincioșii cei mai buni care participă frecvent la slujbele Bisericii și care se spovedesc și se împărtășesc regulat.

Învățăm la școală, din cărți sau din predicile preoților că Biserica este Trupul lui Hristos, că a fi în Biserică înseamnă a fi botezat, a participa la slujbe și a ne împărtăși. Astfel devenim și noi mădulare ale Bisericii, părți ale trupului lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel a numit în mod direct Biserica, trup al lui Hristos: „...pe El L-a dat peste toate cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate în toți” (Ef. 1, 22-23).

Facem deci ceea ce trebuie, mulți dintre noi, pentru a ne împărtăși și împărtășindu-ne pentru a  dobândi o conștiință relativ liniștită. Suntem în Biserică. Ne-am îngrijit și de sufletul nostru, am împlinit rânduiala. Am postit, ne-am spovedit... suntem în rând cu lumea. Slavă lui Dumnezeu, este bine.

Ni se întâmplă tuturor să auzim în jurul nostru femei sau bărbați care povestesc cu mulțumire despre cum au postit, cum s-au spovedit și cum s-au împărtășit. Nu este rău să se vorbească...dacă toate acestea sunt spuse cu smerenie.

Cam așa se desfășoară viața noastră și în parohiile de la sat și în cele de la oraș.

Dar ajunge lucrul acesta, a lua Sf. Împărtășanie, pentru a putea spune că suntem în Biserică? Sfânta Împărtășanie este împlinirea comuniunii cu persoana lui Hristos. Putem spune însă că suntem cu adevărat în comuniune cu Hristos cel nevăzut când de fapt, de multe ori nu suntem în comuniune nici cu persoanele pe care le vedem, cu părinții sau cu copiii noștri, cu vecinii sau cu așa zișii noștri prieteni?

Trebuie să recunoaștem că lucrul acesta ni se întâmplă multora dintre noi.

Pr. George. Florovsky, teolog rus din secolul trecut, ne spune că de fapt nu suntem deplin în Biserică dacă nu suntem în comuniune cu aproapele nostru, dacă nu suntem în comuniune unii cu ceilalți.

„Convingerea personală sau chiar o disciplină a vieții nu fac încă dintr-un om un creștin. Existența creștină presupune și implică o încorporare, o participare la viața comunității". (Pere George Florovski, Le corps du Christ vivant, Chaier théologiques de la l’actualite protéstante; Neuchatel Switzerland, 1948, p. 15.)

Acest lucru îl întărește și Pr. Dumitru Stăniloae: „Biserica este unirea  celor ce cred în Hristos, nu numai unirea unor indivizi luaţi în parte cu Hristos. Căci dacă membrii Bisericii nu se cunosc între ei nu pot fi nici uniți între ei în mod conştient şi nu pot dezvolta această unitate” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol II, Buc. 2003, p. 275).

Trebuie să-i cunoaștem pe cei cu care ne rugăm în biserică. Prin mila lui Dumnezeu, sunt viitorii noștri vecini din Împărăție. Dacă nu comunicăm real cu ei aici, dacă nu exersăm ca o pregustare comuniunea cu ei ce vom face atunci?

De ce trebuie să fim în comuniune cu ceilalţi?

Biserica și Evanghelia ne invită la un mod de existență care depășește individualitatea. Lucrul acesta cere efort. Efortul de a ieși din duhul lumii, din gândirea societății. Individualismul este prezent în întreaga noastră viață cotidiană. 

Suntem totuși chemaţi să creştem duhovniceşte spre o tot mai mare asemănare cu Dumnezeu. Această asemănare n-o putem dobândi decât în comuniune cu cei de aproape ai noştri spre care ne deschidem şi în comuniune cu care ne exersăm şi înmulţim darurile primite de la Dumnezeu prin Taina Botezului.

Fericirea constă tocmai în această înfrăţire cu semenii şi în împreună comuniunea cu Dumnezeu în care ne odihnim cu adevărat.

Am nevoie de fratele meu ca să-l întâlnesc pe Dumnezeu. „Nu mă pot întâlni cu Persoana supremă a lui Dumnezeu decât prin persoana aproapelui meu, şi dacă nu-L pot găsi pe Dumnezeu în şi prin persoana aproapelui nu-l voi putea descoperi cu adevărat nici pe aproapele meu.” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Timp și veșnicie, SLG Press, Convent of the Inacarnation, Fairacress, Oxford, p.13.).

„Creștinismul presupune o viață în comun. Creștinii trebuie să se vadă între ei ca „frați”(de fapt acesta a fost unul din primele lor nume), ca membrii ai unei comunități, strâns legați unii de alții” (Pere George Florovski, op. cit.p.16).

De ce trebuie să fim în comuniune unii cu alții? Pentru că, „adevărata viaţă personală există numai acolo unde există comuniune, şi nu se poate vorbi de plinătate a vieţii fără plinătatea comuniunii. De aceea, plinătatea vieţii dăinuie numai în comuniune desăvârşită între subiecte sau persoane desăvârşite”. (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Timp și veșnicie, p.5.)

După asemănarea cu membrele trupului omenesc, toţi membri Bisericii îşi au un rost determinat de scopul întregului organism social al Bisericii şi după cum, pentru realizarea scopului trupului omenesc, toate membrele sunt angajate în acţiune, la fel şi pentru realizarea sco­pului Bisericii, toate forţele ei vii aşezate în elementele ei componente, trebuie să fie angajate în acţiune. „Căci precum trupul unul este, și are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. Căci trupul nu este un singur mădular, ci mai multe.”(I Cor 12: 12-14)

Ca părtași ai trupului lui Hristos, nici unul dintre noi membrii Bisericii nu trebuie să fim pasivi, ci fie­care  cu darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu, trebuie să lucrăm la creşterea şi întărirea acestui trup.

Cum se desăvârșește comuniunea în Biserică?

Unul din primii pași pe care trebuie să-i facem pentru a avea o comuniune reală în Biserică este acela de a renunţa la a căuta succesul şi a încerca să căutăm adevărul.

Există cu siguranță ambiții mai mari decât aceea de a deveni „importanți” sau de a deveni puternici, aici pe pământ. Pentru un creștin, cea mai nobilă „ambiție” este de a fi în comuniune cu Dumnezeu și de a face toate eforturile pentru a fi în comuniune cu semenii.

După exemplul Mântuitorului trebuie să putem intra în cea mai sinceră comuniune cu toate categoriile de oameni. Mântuitorul nu a venit doar pentru cei virtuoși ci mai mult pentru păcătoși, nu doar pentru bogați ci și pentru săraci, nu doar pentru intelectuali ci și pentru cei mai puțin instruiți, nu doar pentru cei tineri și sănătoși ci și pentru cei vârstnici și bolnavi, nu doar pentru un neam ci pentru toate neamurile.

Fiecare din noi contribuim la unitatea parohiei noastre și a Bisericii intrând în dialog și comuniune de iubire, dacă este posibil, cu toți credincioșii familiei noastre parohiale. Biserica ne invită să ne trăim credința având încredere în celălalt care este și el chip al lui Dumnezeu.

Capacitatea de a fi în comuniune cu ceilalţi credincioşi este condiționată și de gradul nostru de apropiere faţă de Dumnezeu.

„Fără acceptarea unităţii intime cu Hristos, nu se poate ajunge nici la unitatea Bisericii în ea însăşi, ca organism unitar şi ca mireasă unică a lui Hristos” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit.,vol II, Buc. 2003, p. 277).

Fiecare credincios prin asceză trebuie să renunțe la toate formele de individualism care-l întorc spre sine și-l închid în sine însuși, îl separă sau îl îndepărtează de Dumnezeu și implicit de oameni. Paza minții, atenția la cuvintele rostite, rugăciunea, postul, ne fac mai sensibili și mai atenți la cel de lângă noi. Viața duhovnicescă ne aduce lumină și bucurie și ne deschide spre ceilalți creștini.

Dumnezeu Îşi revarsă dragostea Sa pe măsura progresului nostru şi a capacităţii noastre de a răspunde iubirii Lui față de noi. Răspunsul nostru uman nu se poate constitui chiar de la început într-o dăruire totală. Viața  duhovnicească crește treptat.

Sf. Liturghie este izvorul de putere cel mai important în lupta cu patimile egoiste și totodată, putem spune, este școală a comuniunii. În această ambianţă credincioşii trebuie să se simtă ca acasă, în casa Părintelui ceresc.

La biserică avem dispoziția de a ierta, de a ne apropia sufletește. Trebuie profitat de aceste momente. Cântărețul de la strană trebuie să-i apropie și să-i inițieze pe cei care pot cânta. Câțiva credincioși, cu binecuvântarea părintelui paroh, pot iniția sprijinirea lunară cu alimente a familiilor cele mai sărace din parohie. Putem crea sute de prilejuri de cunoaștere și de apropiere. Nu trebuie să așteptăm să ia cineva inițiativa. Trebuie, cu sfat, să ne angajăm noi. Vom bucura sufletele necăjite și se vor bucura și sufletele noastre. 

Un lucru care împiedică unitatea credincioşilor în parohie este vorbirea de rău a aproapelui. Nu-i vom judeca niciodată pe cei pe care-i iubim. Cel mult, îi vom mustra și vom încerca să-i îndreptăm cu iubire. „Întru aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (In. 13, 35.)

Rugăciunea fiecăruia dintre noi făcută acasă în intimitatea camerei sau oriunde în altă parte, în drum spre serviciu, la cumpărături sau aflați  în plimbare, contribuie nevăzut la unitatea parohiei. Dar cel mai mult în vederea creșterii unității credincioșilor în parohie contribuie rugăciunea pentru cei ce ne sunt antipatici, pentru cei a căror prezență ne irită sau care, la rândul lor nu ne agreează sau chiar ne urăsc. Aici este proba de foc. Rugăciunea pentru cei ce intră la categoria dușmanieste cea mai primită de Dumnezeu și...cea mai curată.

Pr. Porfirie spune în unul din interviurile sale: Iubirea noastră pentru prieteni este adesea amestecată cu lucruri străine – interesul, răsplata, slava deșartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimașă, în timp ce iubirea pentru dușmani este curată.

Îndemn la implicare în familia parohială

Fiecare credincios trebuie să lucreze pentru ca parohia din care face parte să devină o comunitate de credinţă şi iubire.

Noi toţi cei botezaţi, creştinii, trebuie să avem o conştiinţă mereu clară nu numai despre faptul că aparţinem Bisericii ci şi că formăm Biserica.

Trebuie depăşită mentalitatea prin care considerăm că acţiunea laicilor în Biserică ar fi doar un voluntariat în ajutorul preoţilor care singuri nu ar putea să facă faţă necesităţilor pastorale. Mirenii, ca parte constitutivă a Bi­sericii, au o responsabilitate generală pentru Biserică, pentru soarta ei.

Elementele constitutive ale bisericii sunt: clericii şi laicii. Totalitatea acestora formează însăşi Biserica. Biserica nu o constitue nici clerul singur, precum nu o poate constitui nici poporul credincios singur, ci am­bele aceste două stări sunt componentele Trupului Bisericii. Biserica nu poate fi concepută fără vreunul din aceste două elemente.

„Creştinii prin botez primesc nu numai obligaţia de a-şi păstra credinţa întru care s-au botezat, dar şi s-o mărturisească, să o apere şi să lumineze pe fraţii lor rătăciţi” (Preot Dr. Liviu Stan, Sibiu 1939,Mirenii in Biserica, studiu canonic-istoric).

În faţa deşertului duhovnicesc de astăzi trebuie să fim uniţi. Trebuie să fim uniţi pentru a face faţă presiunilor sociale, descurajării, duhului lumii.

În comentariul asupra Faptelor Apostolilor, Sf. Ioan Gură de Aur este împărţit între nostalgia Bisericii primare şi certitudinea prezenţei mereu vii şi reale a harismelor Duhului Sfănt în Biserica vremii sale: „Primii creştini erau trei mii la început, apoi cinci mii şi totuşi nu aveau decât un singur suflet. Astăzi nici unul dintre voi nu-l cunoaşte pe fratele său. Şi încercăm să căutăm o scuză în faptul că suntem numeroşi! Dacă nu ar fi imposibil, mi-ar plăcea să vă conduc într-un oraş ai cărui locuitori nu formau decât un singur suflet. Ce au devenit aceste frumoase exemple? Noi avem contrariul sub ochii noştri. Numeroase divizări, neînţelegeri profunde domnind între toţi şi ne tratăm unii pe alţii cu o cruzime vrednică de animale. Şi ce ! Atât de îndepărtaţi fiind, El, Hristos, a binevoit să Se unească cu voi, iar voi nu voiţi, cum ar trebui, să fiţi uniţi cu fratele vostru?”.

Ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca văzând faptele voastre cele bune să-L preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri?” (Matei 5, 16)

Laicul nu reprezintă Biserica la nivel de Instituţie dar prin comportamentul său o poate compromite înaintea celor care sunt atei sau căldicei sau de altă credinţă.

În acelaşi timp, mărturia credinciosului laic într-o lume ca cea în care trăim, este foarte valoroasă şi necesară. Creștinul poate mărturisi pe Hristos adesea acolo unde preotul, consideratde meserienu are acces.

Prima mărturie o dăm în familie. Stă în puterea părinţilor să-i înveţe pe copiii lor care este sensul vieţii şi să-i ajute să se realizeze nu doar material ca indivizi în această lume ci să-i deschidă şi spre nemurire, spre orizontul cel nesfârşit  al vieţii duhovniceşti, ca persoane create după chipul lui Dumnezeu.

O educație dăruită copiilor, va contribui la înfrumuseţarea din punct de vedere moral şi spiritual a parohiei din care facem parte şi a Bisericii. Un copil sau un tânăr respectuos şi gata să ajute pe cel în nevoie este o binecuvântare şi o cinste nu doar pentru casa lui ci pentru toţi credincioşii parohiei.

O altă mărturie frumoasă în Biserică o daucredincioşii laici care făcând parte din consiliul parohial, eparhial sau din alte instituţii ale Bisericii participă la viaţa duhovnicească a Bisericii, au un program de rugăciune, au duhovnic și sunt prezenți alături de ceilalți credincioși la Sf. Liturghie.

Bineînțeles, rolul cel mai important pentru unitatea liturgică și spirituală a parohiei îl are preotul.

Laicii nu trebuie să-i dispreţuiască pe preoţi iar preoţii nu trebuie să-i dispreţuiască pe laici. Şi unii şi alţii au experienţele lor de viaţă care adesea sunt foarte bogate. Nu trebuie decât să avem răbdarea şi tactul de a ne apropia de ei şi de a-i cunoaşte. A pune eticheta pe oameni: rău, viclean etc. arată că am murit față de ei. Nu se mai transmite viață de la mine spre celălalt. O educatoare sau învăţătoare care lucrează cu zeci de copii şi are dialog cu zeci de părinţi are o experienţă de viaţă care trebuie luată în considerare. Un vânzător de bilete de tren în gară sau un vânzător la un magazin alimentar are ocazia în fiecare zi să interacţioneze cu sute de oameni, să schimbe impresii şi să-i observe. Printre aceştia, credincioşi aproape necunoscuţi în parohia noastră, sunt persoane care au o cunoştere profundă a omului şi a vieţii. Preotul, chiar şi cel mai simplu poartă cu el sutele şi miile de spovedanii la care a trebuit să dea un răspuns, să încurajeze, să sfătuiască. Are nevoie de rugăciunea noastră și de ajutorul nostru. Nu poate exista dragoste fără respect reciproc.

A trăi în comuniune unii cu alţii înseamnă a face din viaţa aceasta o sărbătoare. Starea de iubire şi de armonie între oameni este o pregustare a vieţii pe care o aşteptăm, a vieţii viitoare. Ca comunitate plenară, Biserica nu este decât o reprezentare a Împărăției lui Dumnezeu în istorie.

Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu şi îi răspund într-o oarecare măsură, ei trăiesc în veşnicie. Cu adevărat, într-un anumit fel, ori de câte ori traiesc în dragoste unii cu alţii, ei trăiesc în veşnicie. (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Timp și veșnicie, SLG Press, Convent of the Inacarnation, Fairacress, Oxford, p.10.)

Comuniunea este un subiect inepuizabil atât în teorie cât și în viața de toate zilele. Acest subiect ne aduce aminte care este scopul nostru ultim și care este calea prin care putem să atingem acest scop - comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aceasta este începutul Împărăției lui Dumnezeu.