Zis-a Domnul: cu cine voi asemăna pe oamenii acestui neam? Şi cu cine sunt ei asemenea? Sunt asemenea copiilor care şed în piaţă şi strigă unii către alţii, zicând: V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns. Căci a venit Ioan Botezătorul, nemâncând pâine şi negustând vin, şi ziceţi: Are demon! A venit şi Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilorşi al păcătoşilor! Dar Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei. (Luca 7, 31-35) (Vineri în săptămâna a 20-a după Rusalii)

Evanghelia acestei vineri se referă la două căi prin care Dumnezeu pătrunde la inima omului. Acestea produc în om fie bucuria întâlnirii cu divinul, fie sentimentul de pocăință și lacrimile vărsate, în momentul în care omul conștientizează starea de păcătoșenie în care se află.

Înțelesul acestui scurt text este destul de dificil de pătruns dacă nu se are în vedere contextul în care cuvintele au fost rostite de Domnul Iisus. La mijlocul capitolului 7 al Evangheliei sale, Luca povestește cum Ioan Botezătorul a trimis la Iisus mai mulți ucenici ca să-L întrebe dacă El este Mesia, Cel promis. Dar Iisus, în loc să le răspundă acelora direct, le citează dintr-o profeție: „Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază, iar săracilor li se binevestește” (Isaia 28, 18-19). Deci da, El este Mesia cel vestit de proroci. În urma plecării trimișilor, Iisus le-a vorbit celor de față despre Ioan și misiunea sa, numindu-l pe acesta „cel mai mare dintre cei născuți din femeie” și „totodată cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu”, lăudând pe cei care i-au ascultat predicile și s-au botezat în urma lor. 

Revenind la textul Evangheliei acestei zile, „oamenii acestui neam” despre care vorbește Domnul în primul verset sunt toți cei care au auzit cuvintele lui Ioan, dar nu s-au pocăit și nici nu au vrut să primească botezul acestuia. E vorba de fapt despre farisei și cărturari, amintiți în ultimul verset al citirii din ziua precedentă. Pe aceștia îi aseamnănă cu copiii care șed în piață și participă la un joc ce seamănă cu vestitul „țară, țară, vrem ostași” pe care îl jucam și noi în copilărie. Împărțindu-se în două cete, unii strigă o anumită formulă, iar ceilalți răspund, mimând o dispută verbală. Așadar, cârmuitorii poporului sunt asemenea copiilor, adesea capricioși, nefiind mulțumiți de nimic orice li s-ar da. După cum spune Domnul, „oamenii acestui neam” sunt mofturoșii care îl judecă mai întâi pe Ioan care este un mare postitor și vestește Împărăția lui Dumnezeu, strecurând spaima în inimile ascultătorilor fiindcă anunța că vine judecata. Dar tot aceiași Îl judecă și pe Hristos tocmai invers, că nu e postitor, că mănâncă și bea alături de toți cei care Îl primesc, adesea aceste gazde fiind dintre vameși sau dintre oameni cunoscuți cu păcate. Stând cu ei, Iisus le vestea și lor aceeași Împărăție a lui Dumnezeu. Însă în învățătura Sa predomină o altă tușă de culoare. Caracteristica Împărăției, așa cum reiese din Evanghelii, este bucuria. În pildele Sale, El a asemănat Împărăția cerurilor cu un praznic, cu o comoară ascunsă, cu un pom pe care se așează păsările sau cu un aluat care crește. Deși vorbește de pocăință și judecată, Hristos accentuează mai degrabă bucuria Împărăției, în detrimentul sentimentului de teamă care ne apucă atunci când știm că vine judecata. Desigur și de acesta vorbește Domnul, arătându-le la un moment dat ucenicilor semnele de la sfârșitul vremurilor.

Așadar, în acceptarea Cuvântului Domnului și adâncirea noastră în dragostea către Dumnezeu avem două căi. Fie că pornim de la frica de El, mărturisindu-ne păcatele, neputințele și postind, ca apoi să cunoaștem tainele mai adânci. Fie că începem cu bucuria primirii Evangheliei, adică a Veștii celei bune, ca apoi, adâncindu-ne, să înțelegem și bucuria postului, micimea și starea noastră de păcătoșenie, însă toate oglindite prin mila lui Dumnezeu. 

Mai mulți Părinți din vechime spuneau, parafrazând din Înțelepciunea lui Solomon (1, 7), că „Frica lui Dumnezeu este începutul și paza pe drumul desăvârșirii”. Aceasta înseamnă că de la frica lui Dumnezeu pornim ca să împlinim legile Lui, căutând să ne perfecționăm. Dar sfinții mari îndrăzneau mai mult. Sfântul Antonie cel Mare spunea pe la sfârșitul vieții că „eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc. Iar iubirea desăvârșită alungă frica”. Desigur, până a ajunge la a-L iubi atât de mult pe Dumnezeu, cel mai bine ar fi să combinăm cele două căi, care nu sunt contradictorii, ci complementare.

Sfântul Paladie scria în Istoria Lausiaca, o colecție de vieți ale sfinților pustnici din Egipt, despre doi frați, Paisie și Isaia. Aceștia, primind moștenirea tatălui lor, au mers la mănăstire. Unul a împărțit partea lui de moștenire la biserici, închisori și pe la pustnici, iar apoi s-a făcut el însuși pustnic și se dedica unei vieți foarte aspre. Celălalt a făcut din partea lui de moștenire o mănăstire în care primea pe străini. După ce au murit amândoi, Avva Pamvo, un mare părinte duhovnicesc, a fost întrebat de frații din mănăstire, care dintre cei doi este plăcut înaintea lui Dumnezeu: cel ascet și retras sau cel care primea în mănăstire pe toți? Luându-și un timp de rugăciune, Avva Pamvo a avut o vedenie în care a văzut pe amândoi frații că stăteau în Rai. Avva a răspuns astfel fraților că amândoi s-au învrednicit de Împărăția cerurilor. Unul a fost ca Ilie, pustnic aspru, iar celălalt ca Avraam, iubitor de străini.

În ultimul verset al Evangheliei acestei zile, Hristos mai spune că „înțelepciunea a fost găsită dreaptă de către toți fiii ei”. Doar cei ce urmează calea înțelepciunii o consideră pe aceasta „dreaptă”. Cei care urmează calea propriei voințe, pot găsi cusur oricărei forme de viețuire și oricărei învățături. Și dacă postești prea mult și ești aspru, poți fi judecat de obtuzitate și lipsă de perspectivă în bucuria duhovnicească. Și dacă nu postești, ci te bucuri de prezența celui de lângă tine, poți fi judecat că ești un iubitor de viață ușoară și ai uitat rânduielile tradiționale. Însă oamenii duhovnicești văd mai degrabă nu neajunsurile unui mod de viață, ci foloasele. Prin post și retragere, tot la fel de mult cât prin dragostea de aproapele și bucuria vieții, se poate ajunge la bucuria duhovnicească. Aceasta este gândirea înțeleaptă sau înțelepciunea dreaptă de care vorbește Domnul. Să putem găsi în toate un motiv de îndreptare duhovnicească și bucurie, iar nu de judecată ori atitudine de cusurgiu.