Pe de o parte, copilul va fi privat de libertate, va fi izolat de colegii lui și va fi supravegheat strict. Acesta este, adeseori, cazul copilului singur la părinți. Pe de altă parte, copilul va deveni neliniștit, se va teme să aibă inițiative, să-și asume responsabilități, care nu vor duce poate la sancțiuni, dar vor genera cel puțin temeri și acuze. Va da o importanță exagerată măsurilor de prevenire care au fost luate. Va deveni supus, ascultător, dar plin de neliniște, închis în sine, cu limitări în exprimare și în libertate.

Să nu credeți că atunci când copilul dumneavoastră este supus și ascultător este totul bine. Unele mame fac totul numai ca să-l conducă pe copil la o stare de supunere și de ascultare, pentru a nu avea probleme de nici un fel. Sunt alte mame care trimit copilul la școală pentru a scăpa de el. Aceasta nu este educație. Educație înseamnă grijă multă, dar nu cu neliniște și nervozitate.

Sau dimpotrivă, enervat la culme de această permanentă supraveghere, copilul va adopta o atitudine de răzvrătire. Va încerca să-și ascundă preocupările pentru a nu-și supăra părinții. Va apela la minciună, nu din plăcere pentru minciună, ci pentru a face plăcere părinților sau pentru a-i scuti de neplăceri.

Altă cumplită greșeală este expresia: „Cât m-ai supărat, nici nu știi!” Cât de mult te-a supărat? Până unde te-a supărat? Din partea copilului este necesar respectul pentru părinți. Dar fiți atenți! Nu se poate face educație copilului contorizând tot timpul dacă copilul supără sau nu supără pe mama lui și de câte ori o supără. Nici atunci când mama se vaită, nu mai încetează să se plângă, cât de mult a supărat-o copilul.

Câte lucruri de acest gen nu se întâmplă tocmai pentru că părinții au o atitudine greșită față de copil! Să nu-l facem să se simtă vinovat pentru că ne-a supărat sau ne-a produs neplăceri. Chiar și pentru Dumnezeu nu trebuie să spunem copilului: „Ai supărat pe Dumnezeu!” ca și când ar suferi Dumnezeu de pe urma lui. Când spunem noi că a supărat pe Dumnezeu, înțelegem că ar suferi ceva Dumnezeu. El nu suferă nimic pentru că este dincolo de orice pătimire. Ci omul suferă.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, Editura Bizantină, București, 2005, pp. 166-167).