În iunie 1914, odată cu asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, s-a produs  o criză  internațională, cu consecințe deosebit de grave.

Atentatul de la Sarajevo, supranumit și Împușcătura care s-a auzit în toată lumea, a avut loc în data de 28 iunie a anului 1914 pe podul latin din Sarajevo. În atentat au fost uciși arhiducele Franz Ferdinand și soția sa, ducesa Sophie Albina Chotek, de către extremistul sârb Gavrilo Princip.

Obiectivul politic al atentatului a fost desprinderea provinciilor slave din sudul Austro-Ungariei, astfel încât să formeze Iugoslavia. Atentatul a dus direct la izbucnirea Primului Război Mondial, când Austro-Ungaria a trimis un ultimatum Serbiei, care a fost parțial respins. Austro-Ungaria a remis Serbiei o declarație de război, ceea ce a însemnat izbucnirea conflagrației.

La câteva zile de la tragicul eveniment, Germania și Austro-Ungaria sondează dispozițiile politice românești, prin procedura acreditării de noi ambasadori, în persoana lui Von Busche și a lui Ottakar Czernin.

La 1/14 iunie 1914 a avut loc vizita țarului Nicolae al II-lea din familia Romanov și a familiei sale la Constanța la care a participat și  ministru de externe Sazanov.

În urma discuțiilor purtate de țar și ministrul de externe, din partea rusă, și de regele Carol I și ministru de externe Ion I. C. Brătianu, din partea română, s-a ajuns la o înțelegere care a dus la îmbunătățirea relațiilor dintre cele două țări.

Acum era momentul ca informațiile diplomatice să arate bunele relații ale guvernelor de la Paris și București, iar România avea obligația asumată prin Tratatul Austro-Ungariei din 1883, subscris de Germania ca să-l reînnoiască periodic.

În ziua de 14/27 iunie 1916, sub conducerea regelui Ferdinand, deoarece regele Carol I decedase, a avut loc Consiliul de Coroană de la Cotroceni, care a hotărât ca România să declare război și să atace Austro-Ungaria.[1]

În seara aceleași zile, ministrul de externe român la Viena a prezentat ministrului de externe al Austro-Ungariei, declarația de război a României. 

A doua zi, pe 15/28 iunie 1916, a fost difuzată Proclamația către țară, semnată de regele Ferdinand și membrii guvernului, unde se arăta: „războiul care de doi ani a închis tot mai strâns hotarele noastre a zdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a învederat că pentru viitor  numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor”.[2]

Trebuie menționat că încă înainte de intrarea României în război, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a numit pe preotul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București, ca protopop al preoților militari.

Acesta, proaspăt numit,  a convocat în vara anului 1916 toți preoții din parohii  într-o conferință în care a ținut să sublinieze rolul pe care-l pot avea aceștia în caz de război.[3]

Tot în acest an, la 15 august 1916, odată cu intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, a crescut dorința de a readuce României provinciile românești despărțite de teritoriul țării.

Preotul Nazarie a fost numit șef al Marelui Cartier General al Armatei Române, având ca ajutor pe preotul Vasile Potican, profesor de religie la Facultatea din București. Acesta din urmă ajunge mai târziu vicar, sub numele de Veniamin.[4] 

În campania de mobilizare au fost cooptați circa 250 de preoți, în perioada 1916-1918, însă 46 dintre preoți au fost demobilizați din diferite motive personale, 25 au fost declarați dispăruți sau luați prizonieri, 5 au fost declarați morți și 6 au fost răniți. Un număr de 147 de preoți au fost avansați la gradul asimilat de căpitan, 5 au fost propuși  pentru avansare, însă numărul putea fi mai mare dar s-au produs unele schimbări ale comandanților de unități și nu s-au mai putut întocmi formularele cu calificativele intervenind între timp demobilizarea.[5]

Misiunea principală a preoților militari a fost ridicarea  moralului trupelor angrenate în luptă, misiune ce era reglementată în Circulara nr. 1500 din 12 decembrie 1917.

Activitatea preoților  în armată a fost întărită  prin decretul regelui nr. 778 din 25 iulie 1917, unde preoții trebuiau să oficieze slujbe religioase atât în zilele de sărbători cât și în zilele mai importante sau ori de câte ori era nevoie pentru a-i încuraja pe soldați în tranșee, pe răniți și bolnavi în spitale. Misiunea preoților era de a-i stimula pe soldați și a le insufla nădejdea și speranța victoriei.[6] 

Preoții militari erau îndrumați să țină discursuri de învățătură pe câmpurile de operații și să arat :

• Rolul soldaților pe câmpurile de luptă și misiunea lor;

• Semnificația și importanța dreptului la  luptă în câmpurile de operații,

• Semnificația comportamentului de subordonare și colaborare cu superiorii, cu comandanții de arme, pentru a nu le submina autoritatea,

• Să dea exemple din Biblie pentru a argumenta rolul divin în momentele de cumpănă;

• Să ridice moralul soldaților și să le insufle dorința de luptă pentru păstrarea unității naționale ;

•  Să dea exemple de soldați căzuți pe câmpul de luptă și devotamentul acestora, precum și compasiunea pentru familiile celor căzuți pe câmpul de luptă.[7]

Preoții militari s-au dovedit a fi implicați trup și suflet în actul Unirii din 1918 și mulți au luptat până la sacrificiul suprem, dar nu numai preoții militari, cât și preoții civili de mir.

Preoții de mir au avut și ei contribuții deosebite, cum ar fi:

• Au menținut legăturile cu soldații de pe front, i-au îmbărbătat când au plecat la luptă;

• Au fost alături de răniți în spitale, asigurându-le asistența religioasă;

• Au repartizat refugiații la diferitele case de creștini pentru a avea grijă de aceștia și a-i îngriji pe bolnavi,

• Au asigurat asistență religioasă prizonierilor de război;

• Au ajutat orfanii de război material și spiritual;

• Au făcut colecte de bani, alimente, îmbrăcăminte pentru soldații răniți și pentru cei de pe front;

• Au predat în școli, în locul învățătorilor plecați pe front;

• Au îndemnat sătenii rămași acasă să lucreze fiecare teren rămas de la cei plecați, pentru a le asigura hrana soldaților de pe front;

• Au îndeplinit misiunea de confesori în spitale și unitățile  militare, stipulată în Circulara nr. 3874/1916.

Ca o concluzie, putem afirma că Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhi, preoți, călugări au îndeplinit cu devotament, îndatoririle față de țară și popor, jertfindu-se pentru noi, generațiile de mai târziu. (Preot Olăeru Ioan, Capela „Sfântul Gheorghe”, Cimitirul Eternitatea)