Text și context

Duminica de dinaintea Înălțării Sfintei Cruci e una specială. Beneficiază de o pericopă evanghelică care se găsește în legătură cu mesajul Praznicului. Una în centrul căreia se găsește un pasaj din dialogul Mântuitorului cu Nicodim, unul dintre fruntașii fariseilor. Cel în cauză era un apropiat al Învățătorului, fapt care explică adresarea directă și preocupările lui de natură spirituală. Crucea, credința, veșnicia și mântuirea reprezintă adevărați termeni cheie ai discuției. 

Suirea la cer

Discuția debutează cu o critică adusă tagmei din care făcea parte Nicodim. Iisus îi acuză pe cei din grupareapolitico-religioasă pe care o reprezenta că sunt opaci la suflet și incapabili să înțeleagă aspectele ce țin de spiritualitate. Apoi, Se legitimează pe Sine ca fiind cel mai în măsură să vorbească despre lucrurile cerești. „Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”, spune Dânsul.

Șarpele înălțat în pustie

Dialogul este de asemenea folosit ca pretext pentru a realiza o corelație cu Vechiul Testament. Astfel, Domnul vorbește despre lucrurile care urmează să se întâmple cu privire la El, arătând că ele au fost prevestite încă din timpuri străvechi. Comparația cu șarpele în pustie devine astfel importantă din mai multe puncte de vedere. Pe de-o parte, vine să amintească de un episod important din vremea peregrinărilor poporului ales. Șarpele a fost înălțat într-o zonă plină de șerpi veninoși spre a-i izbăvi pe cei care fuseseră mușcați de aceștia. Oricine privea înspre el era astfel izbăvit de suferințele care ar fi survenit în mod normal. Desigur, șarpele reprezintă Răstignirea Lui. Faptul că Hristos o vede ca pe o formă de înălțare, vine să arate care este motivația din spatele ei și mesajul pe care va veni să îl transmită. Apoi, va devoala anumite aspecte de bucătărie interioară.

Iubirea – motivul primordial

Astfel, dorința de a oferi oamenilor viața veșnică constituie principalul motiv al jertfei care se găsește prefigurată în Legea lui Moise. În plus, faptul de a decide să-L trimită pe Fiul său ca să Se jertfească e legat de dragostea pe care o poartă El, ca Părinte bun, creației Sale. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, va postula Hristos. Oare cine ar mai fi făcut o astfel de jertfă pentru o umanitate a cărei istorie a fost marcată de atâtea momente în care recunoștința n-a reprezentat o trăsătură importantă? 

Ba mai mult, Iisus conchide: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”.

În loc de concluzii

Deși scurt, pasajul care conține pericopa evanghelică de astăzi este unul bogat în conținut și cu un mesaj profund. Dialogul Mântuitorului cu Nicodim vine, astfel, să ne vorbească despre legătura indisolubilă existentă între Vechiul și Noul Testament, despre jertfa lui Hristos, importanța și motivația ei, ori despre relația Fiului cu Tatăl. În același timp, ne lasă să medităm la modul în care se poate înțelege și asuma în viața noastră întreaga lucrare a lui Hristos. Eternitatea ca dar și modul în care poate fi înțeleasă și primită ea prin dragoste ar trebui să constituie adevărate puncte cheie. Îndrăzniți!