Suntem în Duminica prăznuirii Înălțării Sfintei Cruci. O uvertură la marea simfonie de slavă prin care cerem lui Hristos să ne învețe cele după Cruce. Căci abia în Lumina Învierii vedem cum se cuvine Golgota, răsăritul de Împărăție prin care domină întunericul și moartea. Prin care biruită-i moartea. Dinspre Golgota, cuvintele Evangheliei acesteia par să fie și mai cutremurătoare. Căci  Hristos trece  prin adevărurile cuprinse în ele. Este Adevărul din ele. De fapt, cuvintele acestei Evanghelii ne vestesc cele cerești, deși Domnul se întreabă: „Dacă v-am spus cele pământești și nu credeți, cum veți crede de vă voi spune cele cerești?” (Ioan 3, 12). Îmi pare o interogație încă validă. Istoria întreagă a ființei umane după Înviere este o vădire a lui Hristos Iisus în toate ale vieții. Și-L privim mereu cu ochii larg închiși. Cu încrâncenare strângem pleoapele ca niște copii răsfățați și prostuți. Refuzăm vederea adevărurilor pe care Domnul ni le dăruiește, le împlinește în Trupul și Sângele Său.

Cel dintâi adevăr ceresc al Vestirii Sale este că „nimeni nu s-a suit în Cer, decât Cel Ce S-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer” (Ioan 3, 13). Cum vine asta? Cum e posibil acest paradox? Prin dumnezeirea Fiului. Numai în măsura în care credem că Iisus Hristos este Domn și Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut – căci făcut era idolul ce furase închinarea lumii în multe etape ale sale – credem aceste cuvinte. Le dăm cheie de înțelegere. Biserica exprimă acestea într-un tropar ce se rostește de către preot atunci când, în tihna finalizării Proscomidiei (pregătirii darurilor pentru a fi aduse la Altar), tămâind pâinea și vinul ce vor fi Cuminecare, rostește: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe tron cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins” (Liturghier, București, 2012, p. 130). Nevoia de a rosti în metaforă liturgică acest adevăr este dată de adâncimea lui. De  neputința noastră de a cuprinde în cuvântul uzual și uzat astfel de mărturii paradoxale.

Cel de-al doilea adevăr însă mă cutremură: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului , ca tot cel ce crede în El, să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 14-15). Cuvântul Mântuitorului face referire la un episod pe care evreii îl știau prea bine: În fața revoltei poporului lui Israel împotriva lui Moise, care primise izbăvire și biruințe dar tot nemulțumit era, Domnul trimite asupra cârtitorilor șerpi veninoși, care mușcau cu moarte. Pocăindu-se poporul, cere aceluiași Moise, huiduitul și scuipatul, să ceară de la Dumnezeu îndurare. Moise ridică, la îndemnul Dumnezeului celui Viu, un șarpe de aramă așezat pe un stâlp. Oamenii priveau îndată după mușcătura șerpească spre șarpele cel de aramă și trăiau (Numeri 21, 1-9). Locul șarpelui pe stâlp e luat de Fiul Omului. O înălțare care vindecă de moarte și răutate cârtitoare oamenii. Hristos spunea aceasta despre Sine. În mijlocul cârtirii aduse la adresa lui Dumnezeu, de care, vai, ne-am îmbolnăvit și noi cu ușurință, soluția este Întruparea, urcarea pe stâlpul Crucii a Mântuitorului pentru ca moartea să nu ne cuprindă definitiv. Să fi fost idolatru Moise când împlinea cuvântul Domnului, făurind un șarpe de aramă și punându-l pe stâlp? Dacă da, atenție, acuzăm de idolatrie pe Dumnezeu. Dacă nu, la ce se pornesc toți împotriva exprimării prin Cruce a Tainei izbăvirii noastre din moarte de vreme ce Dumnezeu înțelege deplin că omul are nevoie de un suport imagistic pentru a înțelege taina nemuririi? Care este însă fundamentul gâlcevii pe Cruce? Simplu. O spune Domnul. Ca tot cel ce crede în El să nu piară și să aibă viață veșnică. Să crezi în El. Nu în ce crezi tu că este El. El este Șarpele de aramă așezat pe stâlp prin Răstignire. La care privind cu credință moartea nu te poate otrăvi. Simplă imagine, vor zice unii. Nu și cei care au înfruntat vreodată un front, cutremurătoarea moarte ori boală. Acolo, în fața morții, semnul unei realități care vindecă este aceea care te face să transcenzi frica, să crezi, să ieși din ieftina cârteală a suferinței.

Cel de-al treilea adevăr este și el răspunsul la toate ifosele de judecare a lui Dumnezeu pentru toate excesele umanității aflate în delir automutilant pe post de proces constructiv: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Și apoi pare că și explică de ce: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 16-17). Cu alte cuvinte, cum tâlcuia IPS Bartolomeu Anania într-un gând, suntem puși să alegem între Împărăția Mielului venit să ridice păcatele lumii și lumea în care nu mai contează nimic. Ce putea face mai mult Dumnezeu decât să-și dea Fiul pentru noi ca Jertfă și încă jertfă pe cruce? Ați remarcat vreodată că aproape toți cei care comentează împotriva lui Dumnezeu nu sunt în stare să jertfească nimic pentru a-L înțelege? Și că pe măsură ce jertfesc – donează pentru te miri ce cauză umanitară, aduc un ajutor oarecare – încep să-L cunoască pe Dumnezeu. Pentru că Binele nu poate fi dezlipit de Persoană. Nu poate fi doar principiu. Nu există decât în ipostaziere, așezare în persoană. Desigur cuvintele și-au pierdut conținuturile prin care Hristos se făcea înțeles. Viața veșnică? Mântuire? Dacă atribute umane ontologice de genul mamă și tată sunt jupuite și aruncate în cazanul cu smoală al intereselor plafoniarde ale ideologiei de gen cum credeți că vom mai înțelege în timp cuvintele Evangheliei? Cum vom mai rosti Tatăl nostru? Ori cum vom pricepe în ce mod atât de mult a iubit Acesta lumea că a dat pe Fiul Său să piară ca noi să avem viață veșnică?

Nu putem ieși din Evanghelie fără să ne pierdem sensul ca oameni. Sens care se crește în jertfa pentru aproapele, în ieșirea din egoism, din egolatrie. Cât de minunat exprimă aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur: „Toți să prăznuim văzând pe Dumnezeu pe pământ și pe om în ceruri. Pe cel de sus-jos, din pricina tainei Întrupării, și pe cel de jos-Sus din pricina iubirii de oameni”. Omenirea a fost mereu în cumpănă când pe stâlpul mântuirii s-au insinuat idolii, idolatriile-ideologiile. Și cumpăna s-a făcut mereu cruce pentru a izbăvi lumea din păcat. Hristos ne înțelege neputința de a înțelege cele pământești, cu atât, dar, mai mult, cele cerești. Confuzia între planuri este parte a schizofreniei ideologice în care ne trăim viețile. Măcar adevărurile să nu le mai anulăm prin negociere cu iadul. Adevărul din Evanghelia de astăzi e simplu. Dumnezeu așa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică!

Sursa: tribuna.ro