Dumnezeu a lăsat ca iubirea părinţilor pentru copii să fie o necesitate naturală, o lege a firii, dar, pe de altă parte, să nu depindă de purtarea copiilor. Părinţii îşi iartă copiii când greşesc, pentru că natura însăşi îi îndeamnă s-o facă. Chiar şi atunci când copiii devin de nerecunoscut şi sunt iremediabil atraşi de rău, tot natura este aceea care îi obligă pe părinţi să le poarte de grijă şi să nu-i părăsească, oricât de vicioşi ar fi devenit. Domnul Iisus Şi-a încredinţat mama ucenicului Său. El ne-a învăţat în felul acesta că suntem datori a-i îngriji pe părinţii noştri şi a-i iubi până la ultima lor suflare.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţi, copii şi creşterea lor, Editura Panaghia, Bucureşti, 2009, p. 10)