Este cunoscut faptul că ştiinţa a ajuns acolo încât să poată şti încă de la prima celulă dacă copilul care se va naşte va fi sănătos sau nu. Dacă acel copil care se va naşte suferă un handicap, este bine ca el să se nască sau nu? Ce părere are Biserica despre aceasta?

În primul rând, ştiinţa zice că ştie, dar nu întotdeauna ştie, pentru că ştiinţa este într-un continuu progres şi descoperire. De fapt, o definiţie a ştiinţei este descoperirea fenomenelor lui Dumnezeu. Studiază fenomenele lui Dumnezeu. Religia, respectiv teologia, se ocupă cu studiul relaţiilor dintre Dumnezeu–om, om–Dumnezeu. Deci, că ştiinţa ştie cu precizie, asta nu putem să spunem. De exemplu, acum 40 de ani aspirina se lua cu lapte acru, de acum 30 de ani aspirina nu se mai ia cu lapte acru, pentru că laptele acru nu ştiu ce distruge în stomac şi aspirina nu-şi mai face efectul. Aşa a zis ştiinţa. Când zice aşa, când zice altfel. Noi ne supunem la ce zice ea, noi respectăm ce zice ea. Adică, se ia de trei ori pe zi, aşa facem. Dacă este să limităm ideea de ştiinţă la asta. Dar nu întotdeauna ştiinţa poate să dea lucrurilor precizia adevărată. Acesta este un aspect. 

Alt aspect este acesta: copilul poate să fie bolnav în pântecele mamei şi să se vindece în timpul sarcinii. Dar dacă el totuşi rămâne bolnav şi se constată că are un handicap major, asta este o altă problemă. Asta este de la Dumnezeu. Pentru noi, copilul este om din momentul conceperii; ştiinţa ne-a spus lucrurile acestea, adică a reuşit să descopere ceea ce noi ştiam de mult. Dacă lucrurile stau aşa, fiind om din secunda conceperii, atunci nu putem interveni în viaţa lui, trebuie adus pe lume şi crescut ca atare, adică între noi. Există oameni cu handicap, dar ei trebuie să crească cu noi şi printre noi, nu trebuie să existe sanatorii, ospicii ş.a.m.d. Dacă vor fi crescuţi printre noi, realizăm două lucruri: în primul rând, boala lor nu se va agrava, şi în al doilea rând noi vom fi conştienţi că am născut copii cu handicap, că noi suntem vinovaţi de handicapul lor, de aceea trebuie crescuţi printre noi. Occidentul are lucrul acesta bun (acceptarea persoanelor cu dizabilităţi), pe acesta nu vrea să ni-l strecoare ca normal, ni-l strecoară numai pe cel privitor la homosexualitate, sexualitate, avort, contracepţie şi celelalte.

Acum s-a inventat o chestie micuţă pe care o pui şi nu mai rămâi gravidă, nici nu înghiţi pastile, nici nu faci injecţii, nici sterilet, nici nimic. Dar cine ştie ce efecte secundare are şi asta, că despre celelalte s-a demonstrat ce efecte secundare au. Occidentul are lucrul acesta bun: persoanele cu dizabilităţi cresc printre oameni, sunt bine subvenţionaţi ca să crească printre oameni. Deci, cei cu handicap trebuie să trăiască cu noi, să moară cu noi. Ce să facem, dacă din cauza noastră sunt aşa! Undeva a existat o problemă şi problema aceea noi am creat-o, noi am creat dereglarea. Biserica asta gândeşte: că orice om, fiind om din momentul conceperii, are dreptul să se nască şi să crească, cu un picior, fără un picior, cu mâini, fără mâini.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 162-163)