Părintele Proclu a venit pe lume de praznicul Sfântului Ioan Gură de Aur, pe 13 noiembrie 1928, într-o familie de țărani simpli, Ioan și Ana Nicău, în satul Mitocu Bălan din județul Neamț. Gheorghe, așa cum a fost botezat părintele Proclu în biserica satului natal, a fost al șaptelea copil din cei 11 ai familiei Nicău, patru băieți și șapte fete. Educația plină de evlavie față de cele sfinte primită acasă și influența vieții monahale din schiturile și mănăstirile care străjuiau meleagurile natale – Sihăstria, Sihla, Agapia, Văratic, Secu, Horaița – au netezit drumul către mănăstire a patru dintre copiii credincioasei familii: monahul Proclu, monahia Agafia, monahia Filofteia și monahia Zenovia. Tatăl părintelui, Ioan Nicău, era pădurar și ajuta mult monahii din zonă, avându-l ca duhovnic pe egumenul Sihăstriei, protosinghelul Ioanichie Moroi. 

Ori de câte ori biserica satului natal ducea lipsă de preot slujitor, de la Sihăstria erau trimiși să săvârșească Sfânta Liturghie ieromonahi care erau găzduiți în casa familiei Nicău. Apropierea de cinul monahal a aprins în sufletul copilului Gheorghe râvna fierbinte pentru rugăciune și nevoință. 

Adeseori, se retrăgea împreună cu sora lui, Ana – monahia Agafia de mai târziu – în locuri singuratice, unde făceau sute de metanii ca să se deprindă cu ostenelile vieții de mănăstire. Îndrăgeau liniștea și, nu de puține ori, se afundau în desișurile pădurii ca să ducă hrană pustnicilor care se nevoiau în tainele rugăciunii isihaste. Odată reveniți în casa părintească, se coborau în beci, luau câțiva cartofi pe care îi coceau în jar, dornici să mănânce și ei pustnicește. 

Din mărturisirile părintelui Proclu de mai târziu aflăm că, „pe când avea 4-5 anișori, jucându-se în sat cu copiii de prin vecini, a fost chemat la masă, alături de alți copii. Era în Postul Mare. S-au așezat toți la masă dar, când a văzut mâncarea, s-a ridicat și a fugit repede acasă. Avea o îndoială și s-a dus să o întrebe pe mama lui: «Mielul fript e de post?». «Nu, copile, nu e de post». «Și e păcat să mănânci miel, nu-i așa?». «Da». După ceva timp, văzând că lipsește, mama a trimis o soră mai mare să îl caute. L-a găsit stând la masă cu vecinii lor, părinți și copii, spunându-le tuturor cât de important este să postească”.

Pe lângă lucrul la pădure și creșterea animalelor, tatăl părintelui se îndeletnicea pentru întreținerea familiei și cu albinăritul. Într-un an, s-a întâmplat ca albinele să plece din stupi. Abătut, Ioan Nicău și-a îndreptat pașii către chilia duhovnicului său, părintele Ioanichie Moroi, întrebându-l ce să facă să iasă din impas. Sfatul primit a fost ca întreaga familie, de la cel mai mic la cel mai mare, să postească și să se roage ca Dumnezeu să le descopere locul în care au fugit albinele. 

Gheorghe s-a rugat cu multă nădejde, fiind încredințat în inima lui că cererea familiei nu va rămâne fără răspuns înaintea lui Dumnezeu. La puțin timp, a visat că era într-o poiană în pădurea din apropiere, iar un glas îi șoptea: „Aici sunt albinele de care aveți nevoie, în acești doi copaci”. 

După ce s-a trezit din somn, i-a povestit mamei visul avut, dar ea ezita să creadă cele auzite. Tatăl, însă, l-a trimis împreună cu sora cea mai mare să meargă în locul apărut în vis, ca întreaga familie să se convingă dacă descoperirea era adevărată. Acolo au avut bucuria să găsească albinele și astfel, au putut reface stupina.

(Articol realizat de maicile de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă)