În vremea aceea, după ce a intrat Iisus în templu, s-au apropiat de El, pe când învăţa, arhiereii şi bătrânii poporului şi au zis: cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta? Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi-l veţi spune, şi Eu vă voi spune vouă cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni? Iar ei cugetau întru sine, zicând: De vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-aţi crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindcă toţi îl socotesc pe Ioan de prooroc. Şi răspunzând ei lui Iisus, au zis: Nu ştim. Zis-a lor şi El: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea. (Matei 21, 23-27) (Marți în săptămâna a zecea după Rusalii)

Textul Evangheliei este continuarea celui din ziua precedentă și, la fel ca acela, transmite o învățătură mai rar întâlnită. Suntem obișnuiți să primim din Scripturi sfaturi duhovnicești, vindecări minunate, dovezi ale credinței sau contraexemple de necredință care să ne scoată din amorțire. Însă aici Sfântul Matei surprinde o întâmplare ce evidențiază abilitatea Domnului Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu, în mânuirea cuvintelor omenești. Rareori, Hristos Se folosește de cuvinte meșteșugite fiindcă măiestria Sa stă de fapt în simplitate, în înțelesul direct pentru întreg poporul. La mirarea ucenicilor care au constatat că s-a uscat smochinul amintit în ziua ce tocmai a trecut, răspunsul Său e simplu, fără tehnici, fără metode, că întâmplarea neobișnuită e rodul credinței. De aici există vorba: „credința mută munții”. Dar ce e de făcut atunci când nu există credință? Se trece la argumente, la meșteșuguri create pentru ca și cei fără credință să înțeleagă. 

Hristos nu rostea în templul din Ierusalim învățături ca și cum ar fi fost primul dintre învățători. Nu exista un monopol al învățăturii Scripturilor în curtea sanctuarului. Desigur, acolo profesau tot felul de învățători încetățeniți, cei ai partidei fariseilor, ai partidei saducheilor, mai rar și esenienii, care din fire stăteau mai retrași. Venind Domnul să propovăduiască, nu se poate spune că Îi era interzis fiindcă nu aparținea niciunei „școli”. Totuși, arhiereii și bătrânii poporului, care auziseră desigur deja de Iisus și ce învață, au găsit momentul să Îl înconjoare „la ei acasă” și să Îl intimideze. Cea mai la îndemână formă de intimidare era să întrebe: „cine te-a însărcinat să înveți aici? Cu ce putere faci acestea?”. Nu e clar dacă se refereau la puterea Lui de a face minuni sau doar la însărcinarea de a fi învățător. Însă oricum, întrebarea Îl provoca să răspundă cu privire la legitimitatea Sa. Era o întrebare-capcană, ca aceea cu banul de dajdie, care trebuia dat Cezarului ca impozit sau nu pentru că orice răspuns logic ar fi dat i-ar fi fost fatal, însă Domnul a dat un răspuns numit în limbajul de azi „outside the box” (Matei 22, 21). Aici, dacă Iisus afirma direct că e împuternicit să învețe de Însuși Tatăl din ceruri, se găsea motiv ca să fie omorât cu pietre, chiar fără judecată, pentru blasfemie. Din istoria biblică se știe că nu o dată profeți, trimiși de Dumnezeu să îndrepte poporul, au fost uciși în acest mod. Dacă nu afirma că are împuternicire de la Tatăl, dar nici nu se asocia vreunui partid religios, atunci pur și simplu nu mai era luat în seamă ca unul care nu aparține niciunei tradiții. Dar la o întrebare capcană, Hristos răspunde tot cu o întrebare capcană. Tot despre putere, despre delegare e vorba în întrebarea Sa: „Vă răspund dacă îmi spuneți de unde vine Botezul lui Ioan, din cer sau de la oameni?”. Hristos chiar le răspunde, numai că ei nu vor să înțeleagă ceea ce aud, anume că puterea Lui vine din cer. 

Învățații se codesc să răspundă la întrebarea întoarsă împotriva lor. Și-ar fi pierdut ei înșiși legitimitatea. Dacă spuneau că Ioan a botezat cu putere din cer, atunci ar fi fost acuzați că nu au ascultat mesajul divin. Dacă spuneau că Ioan e un simplu om care s-a împuternicit pe sine însuși, cădeau în derâderea poporului, care l-a respectat pe cel care trăia exact după cum vorbea. Dar negând răspunsul evident și spunând „nu știm”, învățații și mai-marii preoților se desființează pe sine chiar mai tare decât dacă ar fi afirmat oricare dintre cele două variante. A nu ști dacă un profet vine din cer, înseamnă că tu însuți nu ești profet și nici interpret divin, din moment ce nu ai primit înștiințare de la Dumnezeu cu privire la acea. Deci, tu însuți nu mai ești reprezentantul, mesagerul lui Dumnezeu către popor. Răspunsul mai-marilor poporului este „politically correct”, tot după limbajul de azi. Iar corectitudinea politică dărâmă credibilitatea cuiva. 

În credință, corectitudinea este divină și nu politică. Nu echilibrul convenienței, nu împăcarea aparentă a contrariilor este soluția în demonstrarea credinței. Vorba bine ticluită nu ajunge nici să usuce smochinii neroditori și nici să mute munții din loc. Rar se încheie un cuvânt al Domnului într-o formă atât de negativă, în refuzul dialogului. Hristos spune: „nici Eu nu vă spun cu ce putere fac toate acestea”. Iisus nu se ascunde prin vorbe. Așa cum nu a putut face minuni în Nazaretul natal din cauza necredinței oamenilor, tot la fel nu Își împărtășește cuvântul vindecător acolo unde ar cădea nelucrător ca sămânța în pământ pietros.