Credința adevărată (vie) și faptele bune alcătuiesc ceea ce în fizica modernă, care a renunțat la cauzalitate, se numește un cuplu invariabil.

Iacov 2, 14: „Ce folos fraților, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să mântuiască?”.

Și 2, 17: „Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși”.

Opoziția dintre cele două (credință, faptă) este așadar factice; cum ar putea ființa credința fără împlinirea voii Domnului care-i săvârșirea de fapte bune?

Tit 3, 8: „Voiesc să adeverești aceasta cu tărie, pentru ca cei care au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”.

Dar dacă totuși crezi și faci ceea ce n-ai voi să faci (Romani 7, 19)?

Asta vine, cred, cum e la regulele de politețe; cine trebuie să salute pe cine: cel din trăsură pe cel de pe jos, cel însoțit pe cel care e singur etc. Și sunt înșirate toate, puzderie, foarte precis. Apoi printr-o singură dispoziție finală totul este anulat: omul politicos, deîndată ce vede un cunoscut, îl salută.

În rezumat: ne mântuim, desigur, prin credință, nu prin fapte (dacă am crede că ne mântuim prin fapte am cugeta ca fariseii, am vedea în mântuire un contract, un drept, un act magic. Dumnezeu fiind obligat să ne dea mântuirea în schimbul faptelor bune). Dar credința atrage inevitabil după sine faptele bune, ori măcar dorința, ori încercarea de a le face și părerea de rău când dorința nu se împlinește, când încercarea dă greș. Din credință și fapte se naște o încâlceală și o încurcătură fără seamăn, pe care nimeni nu le poate pricepe și dezlega. Una știm: că peste toată această încâlceală și această încurcătură se lasă un nor luminos, se lasă nesfirșita milă a Domnului Iisus.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 271-272)