Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Iar când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre. Iar dacă voi nu iertați, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre. (Marcu 11, 22-26) (Miercuri în săptămâna a 17-a după Rusalii)

Când au constatat uscarea smochinului care nu avusese rod, minune petrecută la porunca Domnului, Sfinții Apostoli s-au mirat foarte tare, deși văzuseră mai inainte cum Iisus poruncește mării și vânturilor să se potolească, iar demonilor să plece dintre oameni, ba chiar înviază pe unii din morți. Poate că se mirau atât de mult fiindcă minunile tocmai amintite erau spre ajutorul oamenilor, în timp ce aceasta din urmă nu părea să fi fost făcută în folosul cuiva. Dar înțelesul uscării smochinului, precum și a alungării vânzătorilor și schimbătorilor de bani, a fost tematizat în meditația la Evanghelia zilei precedente. Aceea se încheie cu intervenția lui Petru, care nu doar că a constatat uscarea smochinului, ci a și spus Domnului ce s-a întâmplat. Iar ca răspuns, Iisus îi vorbește despre credința care mută și munții, o expresie care a rămas până astăzi în vorbirea curentă. Le spune, lui Petru și celorlalți ucenici, că dacă ar avea credință în Dumnezeu, pot spune „acestui munte” să se ridice și să se arunce în mare, iar acest fapt se va realiza dacă nu s-ar îndoi în inima lor, ci vor crede întru totul. Domnul, probabil, a arătat atunci către Muntele Măslinilor, de pe care tocmai coborau pentru a reintra în Ierusalim, dar a lăsat muntele acolo unde este și azi.

Despre credința care mută munții a mai vorbit Domnul și cu altă ocazie, anume atunci când ucenicii nu reușiseră să vindece un demonizat și L-au întrebat pe Învățătorul lor de ce. Atunci El le-a spus aproape aceleași cuvinte: că pentru a muta munții e nevoie de o credință cât un grăunte de muștar, adică mică, dar activă (Matei 17, 20). Acolo Domnul nu a amintit de mutarea muntelui în mare, ci dintr-un loc în altul, însă ideea este aceeași. Tema credinței i-a preocupat mult pe creștini, dar nu numai pe ei. În tradiția egiptenilor copți, creștini care s-au separat de Biserica din Constantinopol acum o mie cinci sute de ani, se amintește de mutarea muntelui Mukattam din Cairo, tocmai ca rezultat al credinței unui sfânt local, numit Simeon Tăbăcarul, în data de 27 noiembrie 979. Pe acea vreme, califul musulman Al Muizz (sau după alții, urmașul său, Al Aziz) obișnuia să organizeze dispute pe teme filosofice și religioase. La una dintre ele, un iudeu numit Iacob ibn Killis a spus califului că, potrivit creștinilor, cel care are credință cât un muștar poate muta munții. Califul atunci i-a poruncit patriarhului Avraam al copților, care era adversarul lui ibn Kilis în disputa publică, să împlinească cuvântul Evangheliei, iar de nu va reuși, atunci toată populația creștină o să fie ucisă. Patriarhul i-a cerut califului trei zile, timp în care a adunat în biserică preoți și călugări și s-au rugat neîncetat pentru mila lui Dumnezeu. La sfârșitul timpului rânduit, Maica Domnului s-a arătat patriarhului și i-a spus că îl va găsi în piață pe un om orb de un ochi și care cară apă, iar acela va putea împlini cuvântul Scripturii. Era vorba despre Simeon Tăbăcarul, cel ce la un moment dat din viața sa, fiindcă se smintise văzând ceva nepotrivit, și-a scos ochiul, îndeplinind ad litteram un alt cuvânt al Evangheliei (Matei 5, 29-30). Acesta l-a sfătuit pe patriarh să iasă cu preoții și poporul, cu califul și oastea sa, la marginea orașului și să binecuvinteze de trei ori muntele Mukattam făcând semnul crucii asupra lui. Patriarhul l-a ascultat și muntele s-a mutat, ceea ce a dus la încredințarea califului de dreptatea credinței creștine. Ulterior, conducătorul arab s-a botezat, dar Simeon s-a făcut nevăzut tuturor, fugind de slava deșartă. În cinstea acestui eveniment care a dus la salvarea poporului, copții postesc trei zile în plus, la începutul Postului Crăciunului.

Povestirea păstrată în tradiția acestor creștini din Egipt e menită să ne facă să înțelegem că îndemnurile Domnului la a ne înmulți credința nu sunt doar metafore, ci realități care se împlinesc în viața oamenilor, însă miracolele sunt fructificate de oamenii credincioși nu spre lauda de sine, ci spre mărturisirea lui Dumnezeu. În Evanghelia acestei zile Domnul Hristos mai spune și cum anume se obține asemenea credință, anume prin rugăciunea către Dumnezeu, însă o rugăciune curată, a omului care iartă pe toți și nu ține minte răul. Acest lucru nu se datorează vreunei cenzuri divine, ci e un imperativ al credinței. Curăția credinței este rezultatul curățării propriului suflet de patimi într-asemenea măsură, încât răul nu mai are posibilitatea să se reflecteze în el deloc. Abia atunci credinciosul creștin, rugându-se cu puterea rugăciunii curate, obține toate câte vrea. Omul curat știe și pentru ce să se roage, ce să ceară. În cazul nostru, a celor mai mulți, nefiind înșine în măsură să știm ce este cu adevărat bun și folositor nouă, cerem în rugăciune adesea lucruri care ori nu ne trebuie sau nu ne ajută la urcușul duhovnicesc. Și atunci, în mila Sa, Dumnezeu face ca lucrurile să se întâmple altfel. Anume, nu cum vrem noi, ci cum dă Dumnezeu.