Să creadă în Dumnezeu e cu putinţă celui mai simplu om, celui mai neînvăţat, dar şi unui mare savant. Fiecare credincios ajunge la Dumnezeu pe măsura însuşirilor sale – pe măsură ce creşte şi îşi adânceşte înţelegerea sa de Dumnezeu. Nevoia de credinţă a sufletului omenesc permite dezvoltarea credinţei încă de la o vârstă fragedă şi desăvârşirea acesteia prin educaţie. Şi ne putem minuna cât de uşor şi de profund primesc copiii credinţa în Dumnezeu şi cât de binecuvântat îi influenţează aceasta pe ei.

Credinţa în Dumnezeu nu ajută pe copil doar să se lupte cu înclinațiile lui cele rele, ci îl ajută să-şi rezolve o serie de chestiuni principiale, care nu pot fi explicate în alt chip: binele şi răul, originea lumii, scopul vieţii etc. Cel mai important lucru este acesta: credinţa în Dumnezeu reprezintă cheia dezvoltării tuturor calităţilor pozitive la un copil – evlavia, dragostea, mila, ruşinea, părerea de rău şi dorinţa de a deveni mai bun. Credinţa în Dumnezeu aşază în mâinile fiecărui părinte un instrument puternic pentru educaţie. Când vorbim de Dumnezeu ca izvor al tuturor bunătăţilor şi ca Judecător al oamenilor, noi introducem în lumea interioară a copilului o reprezentare clară a binelui şi răului.

(Când şi cum începem să-i vorbim copilului despre Dumnezeu, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocoi, Editura de suflet, Bucureşti, 2006, pp. 24-25)