Credinţa adevărată te determină la acţiune, te face să porneşti cursul despătimirii şi să fii preocupat de viaţa spirituală. Despre o asemenea credinţă este vorba aici. Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Sau, dacă ar fi să ne exprimam catehetic, credinţa este convingerea neclintită, formată în creştin prin harul divin, în virtutea căreia el ţine ca adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu. Această convingere este o lucrare a harului dumnezeiesc, dar e şi rezultatul căutarilor proprii, a zbuciumului interior care se finalizează printr-o viziune limpede a sensului existenței. Avva Pimen dă o definiţie pragmatică a credinţei. “Zis-a fratele: ce este credinţa? Zis-a bătrânul: credinţa este a petrece cu smerită cugetare şi a face milostenie". Cu alte cuvinte, a te implica în social. De fapt, lucrul acesta îl spune şi Sfântul Iacov: “Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi credinţa: daca nu are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 15-17).

(Arhiepiscopul Andrei Anreicuţ, Dinamica despătimirii, Editura Reîntregirea, 2001, p.7)