De unde învață copiii să mintă și care sunt consecințele

În virtutea instinctului natural de imitaţie, copilul începe să le răspundă părinților tot cu minciună, se închide în sine şi se învaţă să mintă şi să înşele el însuşi. Această atitudine se extinde şi asupra altora; la copil apare înclinaţia spre prefăcătorie şi incorectitudine în general. Din el dispar limpezimea şi transparenţa sufletului.

Părinţii şi educatorii au neapărată nevoie să înţeleagă prin ce trece copilul atunci când se izbeşte de minciună sau de înşelăciune din partea lor. În primul rând, el îşi pierde încrederea şi deschiderea faţă de părinţi; se izbeşte în ei de un zid al neadevărului şi cu cât mai rece, mai abil, mai cinic li s-a „servit” neadevărul acesta, cu atât mai otrăvit este el pentru sufletul de copil. Clătinându-se în încrederea sa, copilul devine bănuitor şi aşteaptă noi minciuni şi noi înşelăciuni; el se clatină şi în respectul său faţă de părinţi.

În virtutea instinctului natural de imitaţie, el începe să le răspundă tot cu minciună, se închide în sine şi se învaţă să mintă şi să înşele el însuşi. Această atitudine se extinde şi asupra altora; la copil apare înclinaţia spre prefăcătorie şi incorectitudine în general. Din el dispar limpezimea şi transparenţa sufletului; el începe să trăiască cu amăgiri de sine, la început mărunte, iar apoi majore.

Criza încrederii provoacă mai devreme sau mai târziu şi criza credinţei, deoarece credinţa cere integritate sufletească şi sinceritate. Aşadar, toate bazele caracterului spiritual vin la copil în stare de criză ori sunt pur şi simplu subminate. În suflet se înstăpâneşte atmosfera de viclenie, prefăcătorie şi laşitate, cu care omul se obişnuieşte treptat până într-atât, că încetează s-o mai observe ‒ iar în această atmosferă cresc apoi intrigi şi trădări tot mai mari. (Ivan Ilin)

(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 39-40)

De la același autor

Ultimele din categorie