Din punct de vedere pur ontologic, Dumne­zeul-Om nu este o minune, ci o necesitate a acestei lumi şi a omului. Astfel, se spune în Sfânta Evanghelie faptul că, atunci când Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat, „El întru ale Sale a venit” (Ioan 1, 11). Totuşi, cum suntem noi ai Săi, dacă nu datorită sufletului nostru celui după chipul lui Dumnezeu? Mai departe se spune: „Căci al Lui neam şi suntem” (Fapte 17, 28) ‒ nu în alt chip, decât datorită sufletelor noastre celor zidite după Chipul lui Dumnezeu.

În plus, stă scris faptul că Dumnezeu-Cuvântul, Logosul, este „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9). Prin urmare, atunci când S-a întrupat, El nu a venit printre străini, ci printre ai Săi. Recunoscându-L pe Dumnezeu-Omul, noi recu­noaştem, în mod indirect, creştinismul omului, des­cendenţa dumnezeiască a omului, grandoarea divină a omului şi, prin urmare, valoarea dumnezeiască şi inviolabilitatea Personalităţii umane. Dacă nu ar fi fost aşa, de ce am fost noi numiţi „cei” ai lui Dumnezeu Cuvântul şi „neam” al lui Dumnezeu? (Sfântul Iustin Popovici)

(Lupta pentru credință și alte scrieri ale Sfântului Nicolae Velimirovici și ale Sfântului Iustin Popovici, traducere de Prof. Paul Bălan, Editura Rotonda, Pitești, 2011, pp. 143-144)